Racul meu

Ma lovise tacerea lui. Of! Tare mai durea. Femeilor le place sa vorbeasca, imi place si mie, nu fac exceptie de la regula si-mi place si sa fiu ascultata dar el prea tacea si asculta.
Dar, totodata nu puteam renunta, ma facea sa traiesc la limita simturilor. Descoperisem o alta lume.Il iubeam asa, cu defectele lui. Nici prea vorbaret, nici prea darnic, nici prea mincinos. Avea si n-avea. Nu cred ca era mai altfel decat restul barbatilor, poate dar imi placea ca era al meu. Si pentru asta eram sigura ca era special altfel n-ar fi reusit sa se strecoare cu atata usurinta acolo unde nu se strecurase nimeni, niciodata pe de-a-ntregul, adica pana la esenta mea. El reusise, simplu asa cum facea sa fie totul in jurul meu. O bila alba deci.
Si nu stiu cum reusea dar toate intalnirile cu el erau fascinante si ma facea sa simt si sa traiesc la maxim.Il asteptam cu infrigurare dornica sa vad ce-mi mai oferea si de acea data. Mereu nou, mereu dezvaluia cate ceva din firea lui inchisa de rac.
Se schimbase si el insa desi nu reuseam sa-l fac sa vorbeasca despre el vorbea despre orice altceva cu nonsalanta, radea intr-un mod aparte si ma facea fericita.Era tot ce conta.
Pe de alta parte, misterul pe care-l pastra asupra vietii lui ma incita sa vreau sa-l descopar, incet, cu rabdare..si aveam slava domnului, destula. Sa nu-l sperii, sa nu se inchida in carapacea lui de unde reusisem sa-l fac sa scoata nasul.
Poate mai multa incredere in puterile lui nu i-ar fi stricat dar pentru asta trebuia sa lupt, sa-i intiparesc in subconstient faptul ca poate, ca stie, ca e perfect cel putin pentru mine.
Il iubeam pentru toate astea si poate pentru tot ce inca nu stiam despre el dar aveam sa descopar pe parcursul evolutiei noastre.
Il iubesc cand incearca sa ma faca geloasa doar pentru a vedea daca am simtul proprietatii. Si eu il revendicam cu incantare.Ma inebuneste cand ma intreaba daca-l iubesc. Ii spun ca da si nu-i ajunge, vrea iar si iar sa-i demonstrez ca spun adevarul. Si-i demonstrez fara sa ma plictiseasca aceasta demonstratie atat de placuta.E perfect dar nu crede.
ÎI iubesc cand ma incurajeaza sa merg inainte, cand incearca sa ma convinga ca sunt frumoasa si desteapta.
Il iubesc pentru ca ma echilibreaza, pentru ca aduce armonie in jurul meu. Face ca totul sa capete alte conotatii, schimba atat de usor realitatea si-mi da siguranta.
Il iubesc pentru ca este barbatul meu, cel ales de mine, pentru mine. Cel care se pliaza perfect pe sufletul meu si-mi acopera toate nevoile.
Il iubesc pentru ca-i caut apropierea si caldura ce-o emana ma fascineaza.
Il iubesc simplu si inalt, simplu si firesc pentru cã este el, alesul meu drag.
Il iubesc si-mi ajunge asta desi nu-mi ajunge niciodata timpul sa-i spun asta.
Il iubesc pentru tandretea lui, pentru finetea simturilor lui, pentru ochii curiosi carora nu le scapa nimic.
Il iubesc pentru mintea sclipitoare, nu uita niciodata nimic, nu iarta nimic si-l iubesc si pentru asta. Nu incerc sa-l schimb. Nu l-as mai iubi dacã n-ar fi asa!
Il iubesc pentru ca este foarte indragostit si-mi spune tot timpul iar eu sunt mandra cand pasesc alaturi de el, la egalitate pentru ca el crede in egalitatea dintre noi si-mi demonstreaza asta.
Il iubesc pe racul meu care se balaceste la dus mai rau ca o rata dar iese de acolo ferchezuit, cu freza perfect aranjata, mirosind a proaspat.
Il iubesc pentru chipul lui rotund, cu ochi adanci adumbriti de gene lungi, pentru pielea lui sidefie si mers de silfida.
Il iubesc ca pare nepamantean si ma minunez mereu de cate pot descoperi la el.
Il iubesc cu defectele si calitatile lui si nu l-as schimba pentru nimic in lume si-mi place stransoarea clestilor lui.

Oglinda

Se trezi ca in fiecare dimineata, doar deschizand ochii, fara a vedea lumina si razele soarelui strecurate printre storuri. Pipai locul de langa ea, gol si el asa cum era si ea. Nu avea sentimentul de tristete, pur si simplu facea doar o constatare. Se ridica fara vlaga si in trecerea spre baie zari oglinda. Ii arata o femeie obosita. Cearcanele accentuate faceau pungi sub ochi. Pungi umplute cu ceva negricios, nu tocmai placut la vedere. Parul ii albise prea repede, nu se mai ingrijise de el, sa-l vopseasca, sa-l dea cu balsame. Prinsa in valtoarea evenimentelor uitase de ea cu desavarsire si nici ca-i mai pasa.
Devenise rece, calculata, insensibila pana si la propria durere.Se uita la femeia din oglinda impersonal, nu ea era acolo. Incerca sa ghiceasca sub masca care-o privea o urma umana. Nu gasi nimic. Disparuse cu desavarsire. Reusi doar o lacrima. Paru mirata, surprinsa de ea, nu reusi insa sa se bucure, sa zambeasca de mica picatura cristalina. Isi aminti de botox, serul injectat pentru estomparea ridurilor care nu mai da expresie chipului.
Se aseza pe un scaun in fata oglinzii. Se incapatana sa ramana acolo si sa se priveasca. Constata ca se simtea intr-un fel foarte ciudat care totusi o retinea., ii placea privitul in oglinda.Retina se contopea cu ea, i se parea ca o va absorbi si va reusi sa treaca dincolo, in lumea oglinzii precum Alice. Gandul zambi. Incerca sa-si imagineze lumea de dincolo de rama oglinzii.
Era albastra.
Intinse mana. Sticla era moale si la atingere facea cerculete, semn ca e un fluid acolo care-o va inghiti. Se retrase speriata. Oglinda parea ce se joaca cu ea.Realiza ca era prizoniera pe acel scaun, vazu pana si ochii oglinzii, lacomi si batjocoritori.
- Nu-ti place nu?, parea ca-i spune in zeflemea. De ce-ai lasat sa se ajunga aici? Puteai sa opresti oricand evolutia evenimentelor, era in puterea ta! De ce refuzi sa lupti? Plangi. De ce nu plangi?
Se incrunta. Intinse mana spre sipul de parfum, il stranse in pumn si furioasa il ridica vrand sa izbeasca cu el.
- Fa-o! Hai! Ce mai stai? Da!Isi reprima gestul si lasa sipul la locul lui dar era furioasa pe oglinda.- Da. Fii furioasa. E un pas. Furia e un sentiment. Incepe sa traiesti!
Glasul oglinzii o facea sa tresara, o facea sa se trezeasca din amorteala. Isi aminti ca de multa vreme nu mai fusese furioasa, constata ca-i placea. Caldura urca in ea, se strecura in fiecare fibra a corpului, atingea, dezmortea, simtea ca se topeste.
-Treci de la furie la bucuria ca esti aici, intreaga, ca ma privesti, uraste-ma daca asa simti sau zambeste. De ce nu zambesti?
Mintea procesa informatia si comanda muschilor faciali sa tresara, sa se arcuiasca. Inlatura cu dosul palmei urma de botox. Vroia sa zambeasca. Avea dorinta. Pentru prima data dupa foarte mult timp avea dorinta, o dorinta nebuna sa zambeasca.
Tresari...coltul gurii se ridica apoi, incet, incet se lati si se pomeni razand in hohote, cu pofta, cu lacrimi, cu zgomot, batandu-se cu palmele peste genunchi.
- Eh!, isi zise sculandu-se...e cazul sa mergem inainte.
Se duse direct in baie. De acolo avea sa iasa renascuta, ca pasarea Pheonix. In urma ei oglinda respira usurata, se aburise de frica privind sipul de parfum...
- Si totusi am jucat periculos...putea sa ma sparga. Mereu iti place fata draga, sa traiesti la limita!

"fi" sau "infi"

Ma gandesc de cateva zile sa scriu despre fidelitate si infidelitate.Aparent ar fi un subiect banal de care am putea vorbi destul de mult. Constat insa ca nu este chiar asa usor, imi vine foarte greu sa-mi ordonez ideile si nici nu cred ca voi putea vreodata sa pot surprinde, si cred ca nimeni nu va putea sa cunoasca toate fatetele celor doua sentimente. Le numesc asa si nu cred sa ma insel. Pot fi sentimente ca tot ce porneste din firea omului, de altfel.Ce inseamna sa fi „ fi” sau „ infi” si cum, eventual s-ar putea combina in proportii de bun simt totusi, cele doua este greu si nu chiar la indemana oricui.Ma gandesc ca trebuie o anume arta sa le poti stapani si sa le poti aplica in una sau alta din situatiile care pot fi create voluntar sau nu.Sa incerc sa le iau pe rand desi una o creaza pe cealalta, pojghita dintre ele fiind foarte subtire. Cateodata nici nu sti unde incepe si unde se termina una sau alta.Ce inseamna a fi fidel si cum se poate pastra aceasta calitate, pentru ca este o calitate si cred totusi ca este apanajul celor indragostiti? Asta daca privim pe „ fi” din punct de vedere al convietuirii in doi.Cand si cum poti fi fidel?Poti fi fidel unei idei, unui vis, unei dorinte, pur si simplu poti fi fidel vietii. Sa nu te inseli singur. Furatul proprii caciuli e, cred, cea mai mare infidelitate pe care-o poti comite.Ei da!. Nu ma gandeam insa, cand m-am apucat de scris la genul asta de fidelitate ci strict la fidelitatea in cuplu.Si cred eu, constat din propria experienta, nu-mi pot permite sa vorbesc in numele altcuiva fara acordul acelei persoane...moda veche...asta e!,ca ea exista in cuplu fie cand cei doi se iubesc, fie cand s-au iubit si acum doar convietuiesc cuplului pastrandu-si respectul pentru celalalt sau cand te impaci cu ideea ca..asta e!, bine sau rau este un mod de viata moral.Ma tot lovesc de moralitatea asta si nici macar n-o consider foarte importanta. A fi sau nu moral are atatea interpretari ca mi se face lehamite la a ma gandi la ele. Prefer sa fiu uneori morala, alteori imorala, dupa cum simt in atare situatie si nu intotdeauna ce eu consider moral este considerat asemenea si de cei din jurul meu sau...invers, ma rog!Moral este sa ne ajutam semenii, sa intindem mana celor care au nevoie de sprijin, imoral este sa facem deosebire intre oameni, sa-i separam pe cei bogati de cei saraci, pe cei sanatosi de cei cu handicap.Sa revin la „fi” si „infi” ca de ele mi-am propus sa vorbesc. Atat cat ma pricep si cat am acumulat eu ca experienta proprie.Fidelitatea in cuplu are si ea destule interpretari. Pentru unii, par exemple, barbatii, a fi fidel inseamna a veni seara acasa, a-si pune papucii lui, a sta in fotoliul lui, cu ziarul lui, eventual o bere, un meci cu baietii, femeile...a veni acasa, in bucataria ei, a pregati cina familiei, un suras, o vorba, pijamaua, tv-ul.M? Frumoasa fidelitate de cuplu, nu?Privita dintr-un punct de vedere este o fidelitate asezata la „ casa” ei, inconjurata de moralitatea vietii in doi. Iar moralitate? Uf!Mai conteaza de unde au venit cei doi acasa din moment ce totul se deruleaza ca o seara normala de familie? Nu cred. In aparenta totul pare perfect, idilic si, de ce n-ar fi?E usor sa pastrezi fidelitatea. Va spun din proprie experienta. Prins in valtoarea existentei, al luptei cu „zilnicul”, al muncii in gospodarie, al problemelor cu copiii, serviciul, facturile, etc, nu mai ai timp sa te gandesti la viata personala,daca iti convine sau nu trairea emotionala proprie.Ani de zile am trait fiind fidela conceptului de familie. Imi place familia, atmosfera acea relaxanta, calda, armonioasa, cand dai jos armura de peste zi si ramai tu, asa cum esti, in definitiv, vulnerabil ca toti oamenii.Stereotipuri. Dar, asa pastram fidelitatea fara a ne gandi macar ca suntem fideli. Suntem pur si simplu.Ex-sotul meu zicea ca, dac stii sa-i ocupi timpul nevestei cu foarte multe obligatii gospodaresti o feresti de ispite ne mai avand timp sa se gandeasca si la altceva decat la ce are de facut in propria casa. Eh! Filozofie simpla. Nici macar n-o pot condamna. Am trait cu aceasta filozofie, am acceptat-o. Daca ar fi sa o iau de la capat as fugi de mi-ar sfarai calcaiele de nebunia asta. Nu o recomand nimanui!Viata este atat de scurta in cat e pacat sa risipesti secundele ei in neimpliniri.Continui insa sa-mi pastrez credinta in iubire si zic ca, atata timp cat intre cei doi exista iubirea ca liant puternic, cand exista implinire deplina prin celalalt ramai fidel perechii tale. Cand apare o fisura, una cat de mica si cand in cuplu exista mici disensiuni trisezi cu gandul dintr-o jalnica razbunare fata de celalalt, incepe infidelitatea.Ma mai gandesc si la „ fluturasi”...adica acei barbati si femei care, desi sunt fideli partenerului calca-n strachini dintr-o nevoie acuta de aventura, si, pur si simplu considera asta firesc si normal fara a „ insela”, cel putin asa vad ei problema.A fi „ fi” sau „ infi” depinde de unghiul din care este privita relatia. Exista foarte multe situatii in care se poate manifesta si una si cealalta in acelasi timp fara a te simti vinovat doar pentru ca nu esti vinovat.Ma gandesc la casatoriile de convenienta sau la cele in care partenerii pastreaza o relatie de cuplu aparenta si fiecare-si construieste o alta relatie in care este fidel dar este, in acelasi timp infidel primei relatii.Infidelitate? Ei da!. Am ajuns si la tine „ infi”!Vrem, nu vrem suntem infideli unei multitudini de situatii. In unele ne consideram vinovati, in altele nu. Conteaza sa nu fim infideli vietii si noua insine.Cand si cum poti fi infidel?Este foarte greu de spus. Pojghita dintre „fi’ si „ infi” e atat de subtire incat poti trece cat ai clipi de la una la alta.O poti face voluntar sau involuntar. Daca baza nu este solida toata cladirea se poate prabusi la cea mai mica unda seismica.Poti construi toata viata o relatie, te poti dedica ei cu fidelitate, sacrifici tot ce poti, tot ce ai pentru rezistenta ei dar, daca nu sapi o fundatie solida anterior ridicarii cladirii te lupti in van sa ridici o constructie solida.Se surpa cand nici nu te astepti si pe ruine niciodata nu vei putea recladi daca faci iar totul superficial, doar de la suprafata. O relatie se construieste in profunzime, plecand din interior, acolo este baza, solidul, pe care poti construi fara teama de surpare.Cand o relatie se construieste din interior intotdeauna acolo, la loc de cinste va sta „ fi".

Simple observatii

Pe cand ma ridicasem o tara din pozitia de " patru labe" spre..."in sus", am inteles ca-i mult mai buna vederea mai de sus decat aia de pas-pas. Ai mei radeau de " clatineala" mea, de-atunci merg un pic saltat si mai am si nasul carn de zic tot ai mei, ca cine altcineva, ca mi-l tin o tara pe sus. Eu nu cred si-am tot incercat sa le explic ca, datorita faptului ca e carn asa pare dar nu e! Se inseala m`nealor neamurile, care va sa zica in a constata asta ba ma compara cu o capra raioasa care-si tine coada pe sus. Rautacioasa comparatie as zice dar, de...te pui cu ele, unchi, matusi...si ce-o mai fi p`acolo ca e neamu` mare dom`le! Eu una ma consider doar bleaga , deh.De multe ori m-am dat deoparte doar spre a le fi celor din jurul meu mai bine in simtiri. Pierzi binisor practicand sportul asta extrem fiind considerat nu bun ci prost. Parere total gresita. In fine, nu joc eu nici rolul bunului samaritean, da de unde!Consider doar ca este nevoia mea de armonie care, la unii este o necesitate cum la altii " a zdrobi" este ca a celor care-si sumeteca cracii nadragilor si se baga in chestiile alea speciale unde zdrobesc strugurii in obtinerea licorii bahiceMa uit atent in jurul meu. Observ, ascult, privesc, trag concluzii. Oamenii din jurul meu sunt oameni obisnuiti, cu frici, angoase, mici impliniri, multumiti sau inconstienti de traiul lor, impacati cu situatia existentiala. De obicei, o casa, o familie, unul, doi sau trei copiii, un servici, reprezinta pur si simplu implinirea vietii. Micile sau marile neajunsuri nu sunt nici mai mici nici mai mari decat ale celor din jurul lor asa ca... " trai nineaca" vorba Chiritei! Oricum cele mai mari nenorociri sunt ale tale desi este un mod egoist de a vedea lucrurile. Intotdeauna vor fi altii mai obiditi decat tine si mereu zic sa-mi dea Dumnezeu sanatate ca, restul trece.Probabil traiesc eu printre oameni prea normali. Mie una imi plac, asa, cu vaicarelile lor. Ii ascult, ii inveselesc uneori cand ii vad prea tristi sau incruntati. Ce sa fac? Nu suport tristetea!A darui un zambet ma costa atat de putin incat consider ca se merita cu prisosinta sa daruiesc mii de zambete daca, in felul acesta pot indeparta macar si o secunda de tristete.Sufletul meu are suficient!Portia de vitamine care intaresc sistemul imunitar uman se numeste simplu...IUBIRE.Iubirea vine din daruire, are un circuit de perpetuum mobile. Dai si primesti, si iar dai, pare sa se inmulteasca precum ciuperca aia chinezeasca.Un zambet, o imbratisare, o vorba. Atat de putin! Daca ai de ce sa nu dai din preaplinul tau si celor care au nevoie.Viata fiecaruia are un anumit curs, nu-l putem schimba, am inteles asta dar putem interveni, pe ici, pe colo macat in indulcirea lui. Asta se poate!Si se poate sa fim unii transmitatori si altii receptori in anume situatii. Sau putem fi pentru unii transmitatori si pentru unii receptori. Depinde cred de gradul de empatie, simpatie, rezonanta.

Complicat

Ani de zile traise cu ochii inchisi. Nu era omul beznelor dar preferase, pentru a-i fi comod sa se prefaca ca-i sunt inchisi sau poate ca-i fusese frica sa vada lumina desi ii iubea culoarea.
Stransese totul cu grija, era meticulos si atent la cel mai mic semn, isi crease insa, din comoditate, zic iar probabil o lume dupa chipul si asemanarea lui desi nu era nici moale si nici nepasator la trairile vietii. Le iubea cum iubea si viata dar preferase asa. Iubise, o forma de iubire, una din miile pe care le are iubirea si fusese tradat. Nu uita, formarea lui interioara nu permitea uitarea dar preferase sa renunte la a se mai gandi la iertare continuand sa traiasca alaturi de ea din dorinta de a avea un loc al lui, unul stabil, un „ acasa” unde se putea odihni ori de cate ori il oboseau prea multele drumuri. Isi dorise un „ acasa”, la urma urmei cine nu-si doreste un „ acasa” unde sa fie el cu el, unde sa-si scoata armura de peste zi si sa ramana vulnerabil si sa-i placa vulnerabilitatea.
Aparent exista liniste intr-un asemenea loc, ajungi la un moment dat sa ignori total prezenta celuilalt, nu te implici decat in problemele generale legate de bunul mers al acelui „ acasa” dar, din comoditate preferi sa lasi totul asa si sa-ti duci existenta mai departe, banal, fara culoare. Pur si simplu supravietuiesti sub acelasi acoperis, in acelasi pat chiar, facand sumedenie de compromisuri. Niciodata unul nu este suficient cand alegi un asemenea drum, el atrage mereu altele si altele. Orbecai prin viata, iti risipesti fara rost energia cautand impliniri. Poate ca nu esti tu cel mai vinovat de asta ci celalalt care, vinovat facandu-se de tradare alege sa fie de acord cu conditiile impuse, intr-un fel doar pentru a pastra ceva aparent sau poate fi si pentru celalalt nevoia de „ acasa”, indiferent de conditii. Fragila constructie dar poate dura ani intregi cand la baza ei se afla nepasarea.
Cauti impliniri care, cum e si normal le astepti din alte directii. Fara impliniri omul nu poate supravietui. Hrana sufletului este mult mai importanta decat hrana trupului. Greva foamei sufletului nu se poate!
Cautarea implinirii pentru el nu semana cu zborul din floare in floare. Nu era genul. Avusese, in decursul vietii doar doua-trei relatii, de lunga durata. Era statornic si nu trada. Ura tradarea.
Putin vorbaret, mai ales cand venea vorba de viata lui personala, incomod intr-un fel. Merita insa sa fie iubit, avea toate atuurile omului care merita sa fie fericit doar ca trebuia sa ai rabdare sa-l desfaci de armura si sa ajungi la miez, acel miez vulnerabil, calduros, emanand de lumina si iubire.
Renuntarea la lupta inseamna a trai plat.
Cand insa cerul se deschide, cand te trezesti cu cheia spre fericire in mana, cand vezi culoarea azurie a sperantei, „ acasa” nu mai este locul acela in care traiai banal, linistit ci „acasa” linistitor si cald este acolo unde este iubirea.

Curaj

Intr-o lume relativa suntem ca niste biete semne de intrebare, cocosati de prea multele probleme ale cotidianului, de prea multa prostie si naivitate, de prea multa comoditate. Exista atatea "greutati" inutile pe care le caram in spinare constient sau nu uneori doar din inertie.De ce incercam sa calcam peste dreptatea asta atat de fragila de altfel, nu stiu si aproape ca nu-mi mai bat capul sa aflu pentru ca oricum raman tot a semn de intrebare? De ce nu putem evalua situatiile la justa lor valoare si sa dam fiecaruia ce si cat merita fara a cantari intai ce ne ramane noua...adica partea leului?Cautam intr-un timp sa ma consolez cu imaginea mea de resemnata. Chiar am fost o resemnata a vietii, ca multe alte femei, mereu dependente de cei de langa ele, cu frica la ziua de maine, de clipa cand aceia s-ar fi saturat de ele si-ar fi existat posibilitatea de a fi " disponibilizate". Exista mereu groaza pentru acea zi. Am trait si eu o frica asemanatoare si nu doar ca n-as mai fi fost folositoare ci ca as fi devenit de-a dreptul incomoda. Si pentru frica mea ma simteam prost de parca tot eu as fi fost vinovata de ceva.Exista atatea femei care traiesc aceste frici si care se " impaca" cu viata lor pentru ca alta nu stiu sa existe, pentru ca alta nu vad in jurul lor iar pentru cele cateva care traiesc altfel decat ele au fost " manipulate" sa creada ca ar fi " imorale" luand atitudine. " I-a mai taci femeie, ce stii tu!"- chiar asa, ce stie ea decat sa fie acolo cand este nevoie de ea fara a fi incomoda si a pune intrebari inutile de altfel. Oricum nimeni nu-i raspunde la ele.Uneori insa, vine o zi, nu cea in care esti disponibilizata cand tot punandu-ti acele intrebari ajungi sa intrevezi si oarece raspunsuri la ele si-atunci afli ca, cele care traiesc altfel decat tine, nu-s imorale ci doar femei care au atitudine, cele care traiesc vertical. Realizezi ca raspunsul adevarat fusese in subconstientul tau, probabil captiv ca un gand nerostit care s-a vrut eliberat.Am devenit intr-o zi independenta. Ma simt extraordinar de bine cu toate ca verticalitatea doare dupa ce ani de zile ai stat cocosat.Problema insa abia acum incepe. Atitudinea femeii eliberate deranjeaza, verticalitatea ei este pusa in cumpana si incepe sa fie acuzata.Obligatoriu, cap de acuzare, este un el care trebuie sa fie pe undeva pentru a sustine acea verticalitate, un el pe post de "corset" pesemne altfel femeia nu s-ar ridica nici in ruptul capului din proprie initiativa si-ar continua sa stea cuminte asa cocosata, supusa si gata sa slujeasca pe cel de langa ea ca, doar asta-i e menirea, nu?Ma doare atitudinea unor " barbati", pun in ghilimele si e justa aprecierea, vis a vis de optiunea femeilor de a pune capat ele si nu ei, unei casnicii ajunse in faza finala cand nu mai exista placerea trairii in doi ci doar placerea chinuirii celui de langa tine.De ce trebuie acea femeie sa fie imorala?Eu sunt o fire optimista, cred in dreptate desi, de multe ori mi se spune sa ma trezesc ca lumea nu este croita dupa aceleasi principii ca ale mele.Desi cred in dreptate, paradoxal, nu cred in legi. Sau, mai potrivit ar fi sa zic ca imi lipseste increderea ca ele s-ar aplica corect.Exista dreptatea celui cu " clont mai tare", celui care stie sa se prefaca, sa joace rolul de victima a situatiei pentru ca a fost parasit si, pur si simplu, nu accepta ideea.Defaimarea ei, a celei curajoase incepe. Amenintari, acuzatii, intimidari, tot arsenalul se pune in miscare.Ce nu stie un barbat parasit este ca, eliberata de el, femeia prin verticalitatea ei devine puternica, stapana pe ea si capabila sa razbata prin hatisul acuzarilor. Saracul naiv! Inca mai crede ca ea este cocosata si cu frica disponibilizarii. Fals domnule " tare-n clont".Ea este libera si capabila sa-si conduca singura existenta chiar daca verticalitatea doare, se va obisnui cu ea.Intr-o lume relativa suntem semne de intrebare. Mereu cocosati de prea multele obligatii sociale si personale. Uneori uitam sa traim frumos, uneori uitam...sa traim.

Pastreaza clipa- fragment

Toamna a venitRolul s-a sfarsitIesi din scena-acum paiata...De vreo cateva zile ma tot bantuie anume amintiri din adolescenta mea. Nu sunt selectiva in alegerea lor. Si pe cele triste cat si pe cele vesele le pastrez in acelasi sertar. Nici nu cred a fi indicat a le ordona pe anume criterii ci doar trebuiesc stocate asa cum vin, asa cum ti le da viata si bunul Dumnezeu.A-ti aminti despre una sau alta iar nu cred a tine cont, dupa parerea mea sau asta mi se intampla mie, decat de ceva petrecut in timpul prezent. Un " ceva" din timp real te reantoarce in trecut intr-un timp ce este in stransa legatura cu realul din prezentul tau. E suficienta o vorba, un gest, o melodie, un miros si trecutul se deschide cu amintirea proaspata.Bunaoara eu am ascultat, la televizor, nu mai stiu pe ce canal,n-are importanta, nu prea ma uit la TV decat rar, un cuplet al lui Jean Constantin. O nostalgie. Am retinut doar o parte a versurilor din refren:"Toamna a venit/Rolul s-a sfarsit/Iesi din scena-acum paiata". Atat am retinut, nu cred a avea nevoie de mai mult pentru a ma reantoarce la anii adolescentei mele rebele cand debutam pe scena teatrului din localitate.Frumosul meu orasel, Severin, orasul teilor, castanilor si-al trandafirilor. Asta ca sa fac referire doar la aspectul estetic al urbei natale. Nostalgii de domnisoara as zice si n-as gresi cu nimic in afirmatie pentru ca, plecand din oras purtata pe cararile vietii harazite mie, am tanjit dupa aleile parcurilor umbrite de tei si castani, aceiasi si acum ca si atunci doar ca si ei mai batrani ca si mine dealtfel. Intoarcerea in trecut se petrece spontan si ochiul mintii traieste la trecut ca si cand ar fi prezent.Intrarea mea pe usa teatrului avusese loc oarecum intamplatoare nefiind in mine dorinta de a deveni actrita ci aceia de a deveni medic intr-un impuls de moment in noaptea in care bunica mea, mamaica dupa cum va tot povestesc eu, si-a dat obstescul sfarsit rapusa de cancer dupa ce "l-a dus" pe picioare vreo 20 de ani dupa spusele alor mei.Inclinatii artistice aveam inca din copilarie dar in cu totul alta directie...desen iar cand ma facui mai mare spre ale scrisului. La desen il "mosteneam" pe Gogu, fratele mai mare al tatei, el fiind pictor, imi tot alimenta tendinta dar, am abandonat latura asta artistica nefiind sa fie asta menirea mea, pesemne.Mama ma vroise balerina ceea ce pe mine ma umflase rasul, fiind un " pic" plinuta sau, cum se exprimase ea "macar pianista mama, e frumos". Drept urmare ma luase de manuta si ma impinsese pe poarta mare a Palatului Pionierilor, dupa ce-mi pusesera aia la gat cravata. Eu, dupa vreo doua-trei, arpegii si incercari de a inota din maini gratios ca o lebada, in loc s-o apuc spre sala " de pian" sau "de balet", o coteam spre curtea interioara acolo unde erau baietii la cercul de carting.Am fost insa descoperita si pedepsita si mi s-a taiat accesul la Palat. Multi ani de atunci insa am urmarit cu sufletul la gura cursele de Formula Unu, in special pe Niki Lauda de care eram indragostita.Sa revin insa la povestire ca ma afund in amintirile...uite domnule cum se bulucesc toate de-avalma in mintea mea de sar de la una la alta intr-un dans ametitor! Eu le stiu si nu ma incurc dar bietul cititor, adica...tu nu prea mai intelegi mare lucru din povestioara si-i pacat ca-i frumoasa, macar asa...ca aducere aminte a vremilor si altor personagii importante cu care am venit in contact de-a lungul existentei mele de-atunci.Faptul la care fac referire se petrecea pe cand stransesem in " buchetul" anilor vreo 17 bobocei si ma imprietenisem cu o fata, Cristina, mai mare decat mine cu vreo doi ani. Mama n-a acceptat-o ani buni doar pentru ca " te-a invatat un lucru al dracului de bun, sa fumezi!". N-am luat eu seama la toate "prostiile" debitate de mama de-a lungul anilor drept urmare prietenia dintre noi dainuie si azi si este la fel de frumoasa ca atunci iar chestia cu fumatul este un prilej de zambete pentru ca, intre timp eu m-am lasat de el de vreo 10 ani iar ea continua sa fumeze, spre disperarea mamei.Cu ajutorul ei am intrat intr-un cerc de rebeli ai timpului care se straduiau sub directa si atenta supraveghere a celui mai matur dintre ei, fiind si autorul moral al "rebeliunii' ca sa zic asa, sa se reproduca artistic cu un film de amatori. Pe vremea aia totul se facea cu amatori remunerati cu mici "atentii" pentru a le mentine treaza dorinta de "artistic" altfel, credeau ei, pierzandu-ti interesul. Gresit inteleasa dorinta, chiar se facea dezinteresat!. Cei din conduceri insa aveau nevoie de activitati cu care sa se laude la " centru" si a tine mintea si timpul liber al tineretului ocupat cu ceva, cu altceva decat realitatea ingradita. Lucru bun de altfel.Asa am intrat in lumea teatrala a orasului meu. Cu un rol, primul dealtfel, nejucat insa decat la repetitii, cel de Ileanca, fata morarului, iubita Mateiu-lui, nepotul slugerului Tudor. Filmul se numea "Urmasul" si trata perioada de dupa inabusirea revoltei Vladimirescului cand un nepot al lui rascula iar norodul. Un scenariu bun de altfel si nu stiu de ce Mihai Antonescu nu a facut ceva cu el in decursul anilor mai ales ca a reusit sa ajunga in Bucuresti si sa publice vreo cateva romane.Am intrat in contact cu lumea interioara a teatrului si-am inceput sa invat meserie sub atenta indrumare a lui Conu, cum ii ziceam noi, maestrului Nicolaciuc, omul bun la toate al directorului Badescu. De la el am invatat sa machiez, ceva butaforie, sa compun un rol,sa-l traiesc si sa-l exprim asa cum simt fiind insa in concordanta cu indrumarea regizorului."Scandura blestemata" cum ii zicea Conu scenei m-a urmarit toata viata si inca ma mai urmareste fiind un mare adevar vorbele spuse atunci de el. Si azi dupa 30 de ani de la acea intamplare inca mai traiesc emotiile din culise cu ochii pe dupa pantalonii cortinei sa vad sala plina in forfota de dinaintea ridicarii ei. I-am reprosat mamei mai bine de 20 de ani ca atunci nu m-a lasat sa urmez I.A.T.C.-ul doar pentru simplul motiv ca n-ar fi o " viata" tocmai potrivita cu morala unei domnisoare.Asa am ajuns eu " artista" amatoare evident in acel spectacol, un basm muzical scris de Sorin Lepa, mi se pare, pe muzica lui Sabin Dragoi, daca nu ma inseala memoria. Rolul fiind unul dificil pentru o incepatoare ca mine careia insa i se acordase incredere. Cum m-am achitat intotdeauna cu seriozitate si daruire de tot ce-am facut in viata am reusit sa-l "fac" bine si mai ales verosimil incat, dupa spectacol, ma atingeau copiii sa vada daca exista printese sau nu. Saracul Doncoglo, regizorul ragusise tipand la mine "beleste fasolea Ileana" cand trebuia sa rad si eu eram foarte serioasa.M-am capatuit in urma acestui rol cu alte angajamente, o brigada artistica, vestitele brigazi care satirizau activitatea din fabrica, prezentari de spectacole, festivaluri, Cantarea Romaniei...Dumnezeu sa-l odihneasca pe Vornicu! , atunci l-am cunoscut, si tot atunci pe distinsa si frumoasa doamna Marioara Murarescu.Am iubit si inca mai iubesc lumea teatrului si cred c-o voi iubi vesnic cu toate ca, de atunci n-am mai urcat pe "scandura blestemata" iar intr-o sala de spectacol foarte rar, cel putin in ultimii ani.Dupa cum am spus mama n-a vrut ca eu sa urmez teatrul considerand ca nu-i o meserie "morala" iar mie, la vremea aceia mi-a fost frica sa plec de una singura la Bucuresti asa ca, am renuntat si-mi spun ca, n-a fost sa fie! Ca, la urma urmei, avem fiecare un drum de urmat si el nu se abate de la calea lui, ne poarta pasii acolo unde ne e menirea, iar mie, se vede treaba ca nu-mi era sortita cea de "artista" pe scena.

Yin si Yang

Asa-mi vine cateodata sa-mi dau palme. Mi`s asa de proasta in exprimare incat nu ma fac bine inteleasa si ramane loc de interpretari pe care, zau ca nu le vreau, nici macar nu le gandesc!Si iaca`asa-mi bat eu singura cuie`ntalpa fara a fi nevoie. Cand pingelesti mai treaca mearga, inseamna ca trebuie peticeala ca doar mi`s nepoata de cizmar da...sa bati cuie? In talpa? Parc`as fi fachir!Sa revin la lucruri mai serioase ca prea o dau pe gluma si nici macar nu ma simt asa stralucit.Ma gandeam...la principiul Yin si Yang. La ce se refera?Yin si Yang sunt doua concepte religioase si reprezinta fortele primordiale si complementare care compun universul si componentele acestuia.Yin este elementul intunecat, feminin si corespunde noptii.Yang este elementul luminos, masculin si corespunde zilei.Apa si pamant, foc si vant.Ne recunoastem in aceste descrieri? De ce tocmai la el intr-o zi de munca banala si fara a`l asocia cu feng shui? Pai nu m-a dus mintea la feng-ul asta desi imi plac tot felul de chestii asezate subtil in diverse colturi puse acolo pentru ca le simt ca facand parte din acel loc. Putini sunt cei care le vad sau care le cunosc semnificatia. Si mai trebuie sa ai si un ascutit simt de observatie.Asadar...Yin si Yang.Alb si negruBun si rauFemeie si barbatContrastele pot continua la nesfarsit explicatia insa este aceiasi doar ca eu vad Yin si Yang in ADN-ul nostru, aplicabil perfect alcatuirii noastre.Schimbarile tin de acest principiu iar el tine de tot ce vine in contact cu noi. In special oamenii cu care intram in armonie, simbioza. Cei cu care rezonam declanseaza in noi o latura sau alta si astfel devenim mici copii ale celui de langa noi, cel alaturi de care convietuim.Depinde in ce directie ne duc aceste schimbari si cat lasam noi din noi sa se schimbe.Asa explic eu manifestarile de personalitate ale oamenilor in diverse etape ale vietii lor in functie de persoanele langa care convietuiesc.Schimbarile survin in momentul in care schimbam ceva nu in noi ci in imediata noastra apropiere. E ca si cand ne-am muta la Polul Nord si n-am mai avea aceleasi obiceiuri ca la Ecuator, de exemplu!Cel de langa noi ne schimba comportamentul, gandirea, felul de a privi viata.Vorbesc din proprie experienta sau din ce observ in jurul meu. Venind in contact cu un segment uman tinzi sa imprumuti o parte din comportamentul lui. Asa te schimbi.Alb sau negru; bun sau rau; intuneric sau lumina...yin sau yang?Dupa chinezi inseamna echilibrul absolut. Armonia perfecta dintre zi si noapte, dintre viata si moarte.Exista in noi toate aceste laturi doar ca nu se manifesta decat atunci cand sunt incurajate sa iasa in relief.Raul naste rau asa cum binele naste bine.In special cand vine vorba de iubire omul tinde sa rezoneze cu perechea lui si-atunci imprumuta gesturi, mirosuri, cuvinte...Dragostea se transforma in dragoste.O mangaiere va fi o alta mangaiere inapoiata din dorinta de a da ce primesti doar ca mai mult. Setea de iubire vine band din iubire.Daca partenerul este un spirit liber si bun vei fi asemeni lui. Daca este inchis si rau vei fi asemeni lui.As zice ca reprezinta idealul in iubire...ca ambii parteneri sa se afle de aceiasi parte cu toate ca se spune ca extremele se atrag. Se poate dar eu, din experienta mea zic ca nu fac casa buna. M-am luptat 20 de ani sa tin in lumina partea buna si onesta a partenerului meu si am castigat dezamagiri pana la urma.Cand in om o parte este mai dezvoltata decat cealalta a schimba proportia inseamna batalia cu morile de vant pentru ca in final renunti la lupta si-atunci observi ca, de fapt partenerul tau era situat de partea cealalta a ecuatiei. Unde incepe Yin si unde Yang greu de spus! Ele doar exista in noi in stare latenta si se dezvolta atunci cand gasesc terenul prielnic. O parte lumina si o parte intuneric. Nimeni nu va sti unde incep si unde se termina dar eu stiu ca sunt in noi. Ambele forte au aspecte bune si rele iar noi trebuie sa stim sa armonizam cu noi si cu divinitatea prin vibratiile proprii dupa delicatetea si sensibilitatea fiecaruia.

Micile regrete, marile regrete- 2

Pornind de la tema pe care mi-am permis ieri s-o dezbat aşa cum m-am priceput, mă rog...am încercat s-o dezbat, subiectul fiind vast şi cu mare adâncime se cade să vin cu completările de rigoare. Iar cu câte mă pricep pentru că fiecare privim dintr-un anumit unghi şi întotdeauna prin prisma experienţelor noastre de viaţă că aşa-i corect...să vorbeşti în numele tău! Şi vin acum şi spun că viaţa între micile şi marile regrete este plină de toată gama de sentimente frumoase, triste, dureroase, de împlinire, de fericire, de iubire, care fac deliciul traiului nostru zilnic. Să nu se creadă Doamne fereşte că sunt plină de regrete precum capra lu` tant` Caterina, de râie. E adevărat că ele se adună vrei nu vrei, aproape că nu faci nimic intenţionat pentru asta dar se adună într-o viaţă. Totul este să-ţi scoţi optimismul la înaintare şi să încerci să umpli distanţa dintre ele, să faci un...hocus pocus pentru a exista între cei doi poli mici şi mari împliniri, mici şi mari eşecuri, mici şi mari iubiri, mici şi mari bucurii, stări de agonie şi extaz, clipe de fericire, sentimente. Toate sunt sentimente, ca şi regretele, pe care învăţam singuri să le descoperim şi învăţăm singuri să coexistăm alături de ele, trăindu-le mai intens sau mai puţin intens, fiecare după cum adună experienţele proprii de viaţă. Acele "experienţe" care pot fi nu doar răvăşitoare înspre rău ci şi răvăşitoare înspre bine. Ne compunem într-un fel existenţa fiecare dispunând de bagajul genetic cu care am fost înzestraţi. Funcţionăm diferit deşi suntem asemănători. Sentimentele sunt la fel, cel puţin aşa ar trebui dar intensităţile sunt altele şi, în funcţie de acumulările pe care reuşim să le adunăm privim din unghiuri diferite multitudinea de aspecte de care ne lovim în existenţa noastră. Adevărul este că suntem greu de descifrat uneori şi pentru noi înşine şi tot facem gesturi pe care nici măcar nu bănuim că le ştim. Poate nu le ştim sau poate da. Poate sunt o retrăire a lor din alt timp şi care au stat în noi în stare latentă pândind clipa să erupă. Nu înveţi nicăieri să-ţi trăieşti viaţa. O înveţi singur zi de zi! Calitatea este dată însă de gradul de cultură, să zicem deşi...nu este o regula ca cel ce adună învaăţătură prin şcoli să trăiască mai bine sentimental. Sentimentul există în noi indiferent de asta. Poţi fi alcătuit urât sau delicat în exprimarea lor.

Micile si marile regrete

Am avut o revelatie in dimineata asta pe cand ma machiam referitor la zilele pierdute din viata mea. Le tot numesc "experiente" dar, in fond sunt risipiri pentu ca, in timpul lor as fi putut face ceea ce-mi placea si nu ce am facut doar pentru ca unul sau altul din imediata mea apropiere au dorit iar eu, pentru a-mi pastra armonia, sa-i zic asa, am executat. Sa se simta omu`bine!M-am amagit singura, pana la urma, trista constatare mai ales dimineata cand te trezesti din somn si trebuie sa dai piept cu ziua intr-un mod mai optimist...ca sa-ti mearga bine.Este adevarat ca acumulezi oarece invataminte dar, iar constat ( ce trist!), ca nu-mi folosesc acum la nimic. In segmentul de viata pe care-l traiesc acum tot ce-am acumulat este... vanare de vant. Pur poetic frate!Se cheama ca am invatat degeaba? Ca timpul cat am invatat este timp pierdut si ca as fi putut sa invat altceva, ceva care m-ar fi ajutat sa-mi realizez visele si nu doar sa-mi umplu zilele?Continui sa ma machiez si oglinda imi arata acum o femeie sigura pe ea, puternica, o femeie care are puterea sa surada trecutului. Am doar mici si mari regrete.Cred ca urmam un drum sau un altul pana la o anume rascruce unde trebuie s-o luam in alta directie total opusa celei cu care eram invatati si sa constatam ca ne simtim mai bine, ca ne prieste aerul respirat in alt peisaj.Micile regrete?Le strangem destule intr-o viata dar sunt regrete pe care le trecem cu vederea, ne intristam pe moment dar le ignoram, se poate si fara ele. Sunt regrete care nu ne schimba viata intr-un fel important. Nu au o semnificatie anume ci doar... ceva de genul... as fi putut merge in parc, sau... as fi putut sa-l ajut pe vecinul, sunt o sumedenie de mici regrete irelevante.Marile regrete?Se pot chema dureri pentru ca sunt pasi importanti pe care am fi putut sa-i facem dar nu i-am facut dintr-un motiv sau altul si-am trait cum nu ne-am dorit. Ne dor marile regrete.Ma intreb...oare viata ni se compune din micile si marile regrete? Se poate spune si-asa.Revin la trista mea constatare din dimineata asta. Cred ca majoritatea oamenilor se risipesc in "experiente" care nu le sunt de folos. Si ma intreb de ce?Ma gandesc ca de multe ori traim o viata care nu ne place dar suntem atat de comozi incat nu facem nimic sa schimbam ceva.Privesc la oamenii din jurul meu, la cei cu care intru zilnic in contact, pe cei care ii ascult povestind secvente din zilele lor, din serile lor. Mereu aceleasi chestii. De prea putine ori se petrec lucruri noi in existenta anosta, rutinata.Cum sa nu te plictisesti?Si existenta mea este oarecum liniara, diferenta este data din iubirea mea de cuvinte. Eu scriu si traiesc starile scrierilor mele, ma intorc in timp si-mi rascolesc amintirile. dau astfel existentei mele culori si parfum. Mai vesele sau mai triste acele timpuri retraite sunt percepute altfel, sunt deja sendimentate si le privesc oarecum detasat, din exterior spre interior. Dor altfel. Toate dor altfel dupa un anume timp scurs intre "atunci" si "acum".Greseli toti comitem. Unii chiar repetam la infinit aceleasi greseli de parca suntem repetenti la nefast ca sa nu spun la prostie.Uitam ca acel drum are hartoape care ne-au produs entorse la glezne si continuam sa mergem prin ele chiar si cu picioarele in ghips. De parca am fi imuni la durere sau nu ar fi durerea noastra.Oamenii din jurul meu sunt oameni simpli, oameni normali ai acestor timpuri care-si traiesc existentele anost, as putea spune, fara culoare sau doar in nuante de la alb la negru. Putini vor sa-si depaseasca limitele sau, si mai trist, putini mai viseaza sau se multumesc sa viseze pamantesc de simplu, limitandu-si visele la existenta practica. Nu contesc, fiecare este liberul sau arbitru doar ca astea sunt dorinte si nu vise. Visele au culoare si frumusete.Mici si mari regrete. Asa se strang si cand ajungi intr-o zi sa faci un bilant la ce-ai facut si la ce-ai fi vrut sa faci ajungi sa constati ca te-ai risipit pur si simplu facand chestii care nu-ti sunt de folos. Asta daca ajungi vreodata sa-l faci!

Pasi colbuiti

M-am decis într-un final, tot oscilând cred că vreo doi ani să mă întorc pe urmele unei copilării de-o vară, desprinse parcă din basme. Începutul. Ştiu că locurile se schimbă, ca şi oamenii, că uneori vrem schimbarea pentru înaintare dar uneori mai vrem ca unele urme să rămână aşa veşnic. Eu vreau ca urmele copilăriei să rămână aşa, păstrate bine în memoria mea vizuală, cum au fost ele percepute atunci, în anii copilăriei mele, cu ochii mei de copil. Cred că este singurul lucru care nu-l vreau schimbat. Mereu mi-a fost teama să merg pe urmele amintirilor de atunci, din teamă că suprapunând imaginea actuală peste cea de atunci, aceea să nu dispară pentru totdeauna din mine şi să rămân goală decât cu sentimentele care mi-au hrănit imaginaţia mea de copil.
Mi-am luat totuşi inima în dinţi şi-am purces la drum spre una din amintirile mele "de basm".
Autobuzul hurducăia pe drumul de ţară. "Rata" cum se numeşte se clătina din toate şuruburile, şi-aş fi jurat că nu vom ajunge întregi la destinaţie. Stăteam pe scaunul din spate şi tot drumul m-am uitat în urma şandramalei aşteptând să văd bucăţi din caroserie sau vreo roată zăcând pe drumul colbuit. Nu era însă decât o dâră imensă de praf ridicat până la cer şi care intra şi în interior prin toate găurile posibile sufocându-ne. Mai era şi căldura, şi multe mirosuri amestecate.
În rată gălăgie. Mă uitam la ei, oameni simpli, mulţi veneau de la piaţă cu paporniţe olteneşti imense, acum goale, mulţumiţi că-şi vânduseră marfa şi-aveau portofelul plin putând să-şi cumpere de la butic cele pe care nu le aveau prin gospodărie.Îi priveam cu câtă vervă povesteau şi nu ştiu de unde-şi trăgeau atâta energie pe-o asemenea căldură dupa o zi istovitoare de stat la tarabă.Eu aproape ma sufocasem de praf, moţăiam şi mă rugam să ajung mai repede, să cobor la aer şi mai ales, să ajung întreagă.La câte-o curbă şandramaua mergătoare începea să scârţâie şi să se încline pe-o rână de credeam că râpele de pe marginea drumului îmi vor fi mormânt. Ei însă, erau nepăsători la trosnituri şi pârâituri, părea că nimic nu-i poate distrage de la discuţiile lor aprinse, filozofice, de la politică, la meciuri, la bârfa satului, la lucrările agricole, şi alte câte nu găseau ei de dezbătut în timp ce rata se clătina ca omul beat. În special politica intra în atenţia lor de ţărani olteni înfocaţi.
- Ma Marine văzuşi mă ce dracu zic ăia de sus, că ne mai dau câţiva bănuţi la pensie.
- Taci mă, doar s-or gândit. Mai e până şi hotărăsc.
- Mă Marine, da...mare firoscos eşti tu mă, cum le ştii tu, ai? Iote eu îmi bat capul şi zău dacă pricep cum devine chestia asta cu politichia. Dacă pentru noi n-au de unde dracu au pentru ei? Hai să te văz io acum Marine pe tine, să vedem, p`asta o mai ştii, că te dai deştept că de...umbli pă la şcolile lor, nu ca noi mă...la coada lu Joiana!
- Ma nea Gicule...pentru ei au de la noi...
- Cum adica mă, sări un altul, mai arţăgos, se vede treaba, îmi zise mie unul de lângă mine. Cică ăsta când avea o nemulţumire "punea de-o grevă", adică îşi punea dorinţele pe-o pancardă şi se plimba în cerc prin faţa Consiliului toata ziulica după cum văzuse el la TV.
- Hi! Hi!, continuă cel de lângă mine, e de râsul satului duduie dragă, acasă mă`sa, face şi ea la fel sătulă de bătaie, "pichetează" şopronul unde doarme nebunul mort de beat după ce-i ia la "omor" pe toţi ai casei, de la mic la mare de fug care încotr-o ca potârnichile. Am aflat că-l chema Mâţu, Mâţu bătăiosu.
- Şi zii aşa, cum devine chestia? Esplica mă că nu mă duce cabina (asta trebuia să fie capul, am dedus eu), adică...cum ia de la mine dacă eu nu-i dau, eu îi cer?
- Păi mă Mâţu lu`tata, plăteşti dările la stat? Plăteşti că eşti cinstit, în felul tău şi ţi-e frică de penalizări, deci...le dai. Vrei nu vrei eşti un ţăran conştiincios aşa că, ei iau de la tine, de la mine, de la tot prostu că legile`s făcute să fie respectate de noi, mă Mâţule, prostimea, nu de ei , că ei au avocaţi mă, care ştiu să-i scape. Asta e!
- Ai dracului dom`le, ăştia e deştepţi foc!
- Păi? Dacă n-ar fi n-ar sta ei acolo şi tu aici, în rata asta prăfuită. Da las mă, că... nici tu nu te omori cu munca deci, eşti tot un fel de parlamentar da...mai sărac!
- Şi? Ai tu vreo treabă cu asta, mă?
- Ba io! Nu sări, pune frână că te răstorni mă Mâţule. Etetee la el ce se burzuluieşte la mine!
Sfada lor mă trezi din toropeală şi mă amuzam, praful continua să facă aerul de nerespirat şi căldura...Tabla ratei frigea de prăjeai ouă pe ea. Într-un final pufăi şi se aşeză, aşa...pe-o rână ca scroafa când stă să fete, aşa auzii pe unul zicând în spatele meu şi uşa se deschise. Automat. Nici prin cap nu-mi trecea că şandramaua asta putea avea şi altceva automat decât motorul.
Aerul de afară năvăli în interior ca roiul de albine pe urs. Coborârăm cu toţii.
Rămăsei singura în colbul drumului neştiind încotr-o s-o apuc. Mai venisem în sat o singura data, atunci, demult, si nu cu rata ci cu o maşină. Intrai în birt, singurul loc deschis unde mai erau locuitori planetari ca şi mine şi întrebai de casa lui Uica Nică, moşu`miu din partea unchiului,naş de botez
.- Ehe...don`şoară, a lui Uica Nică se prăpădiră cre că cu toţii. Nu`ş de mai rămase o nepoată. Urma să plece şi ea pă la oraş. O mai fi p`acilea. Vezi în susul uliţei, a treia sau a patra casă, pe stânga matale cum te duci.Casă făloasă, mândria satului odinioară acu...pustiită şi rânjită la drumeag. Viaţa asta! Da, a cui eşti mata? Dacă nu-i cu supărare?
- Nu-i, de ce să fie, o nepoată mai de departe
.- Auzi, nu te superi că te-ntreb, nu cumva eşti mata, aia de la oraş care se cocoţa în toţi pomii satului?
- Aia nene, aia.
- Ptiu, bată-te să te bată norocul da mare te făcuşi.
- Trec anii nene, trec.
Salutai şi plecai că omul avea chef de taină şi mie nu-mi prea ardea de ea.O luai binişor în susul drumului, după indicaţiile omului. Mergeam alene, stoarsă de vlagă şi de amintiri năvălitoare peste mintea mea.Speriai câteva gâşte. Mă gâgâiră, la stricasem moţăiala pesemne. Mă uitam la boboci. Stăteau ciopor lângă gânsac, tată`su mândru nevoie mare de progeniturile lui. Dintre toate orătăniile de curte, gâştele, cred eu sunt singurele ale căror boboci sunt apăraţi de gâscani.
Mă depăşi o căruţă. Calul abia de-şi târa copitele prin colbul fierbinte iar căruţaşul moţăia şi el în scaun, pesemne beat, ştiind că îl va duce animalul acasă. Cred că şi calul era plictisit de rutina zilnică şi poate şi de stăpânul beat pe care trebuia să-l ducă zilnic acasă dar, dintr-un zel de animal credincios şi deştept o făcea de fiecare dată. Sau poate îi era doar lene şi lehamite să facă altceva.
va urma

Arta de a face compromisuri in cuplu

Iubirea, in conceptul meu inseamna un zbor spre fericire sau, cel putin tinzand spre fericire. Un zbor in doi.Dupa un timp insa obosesti desi, sincer n-ar trebui doar pentru ca iubire mai inseamna si reincarcarea bateriilor dar, traiul zilnic cu micile si marile lui mofturi te oboseste, unul dintre parteneri se alege cu bataturi la talpi, schiopateaza, pierde ritmul, (intr-o relatie ritmul este vital). Ranit si obosit vrea sa se opreaaca, sa-si oblojeasca ranile. Ai doua optiuni...fie te opresti, din loialitatea iubirii si ii oblojesti tu ranile, fie ii dai drumul din mana si continui zborul fara el.Ramanandu-i alaturi, lasand de la tine pentru un timp dorinta de zbor inseamna a face un compromis in cuplu.Micile compromisuri in iubire sunt un deliciu, pana la urma, un fel de sarea si piperul ei. Adica...el citeste ziarul cand tu vrei sa vorbesti, tu vrei sa stai acasa cand el vrea sa plecati.Nu trebuie facuta o tragedie din micile compromisuri. Azi lasi tu, maine lasa el, se cade la pace intr-un fel sau altul!Ne indragostim, il vrem tot timpul langa noi. Cand suntem impreuna uram timpul care trece repede, cand e plecat uram timpul care trece prea incet. Ar trebui sa ramanem la stadiul de pofta permanenta de partener dar, inevitabilul "dar" (asta nu dispare niciodata din variante), intervin factorii din exteriorul cuplului, se interpun intre cei doi, micii... "uneltitori" care vad ce noi nu vedem si incep, din vasta lor experienta... sa "ne invete" cum sa indreptam imperfectiunile. Asa se strica micul rai si incepi si tu, pana la urma sa vezi ce vad ei si ce e mai rau e ca incepi sa schimbi "in bine" si tot schimbi pana nu mai seamana iubirea de acum cu iubirea de atunci.Tot timpul trebuie sa lasam de la noi. Atata timp cat se pastreaza oarecum proportia, o proportie egala nu va fi niciodata, de renuntari, compromisul in cuplu este constructiv. Citeam intr-un articol o parere avizata a unui expert american in ceea ce priveste relatiile de cuplu :"Intr-o relatie sentimentala e pur si simplu imposibil ca totul sa decurga conform vointei d-voastra, chiar daca vi se pare ca aveti dreptate.", asadar...compromis...fie ca ne place, fie ca nu ne place. Asta e!Dar sa fie din cele "mici" as zice eu, din cele care pigmenteaza existenta zilnica si fac un deliciu din a ajunge la el impacandu-te dupa o mica disputa care mie mi se par constructive. Atata timp cat comunici in cuplu si poti tolera dorintele celui de langa tine totul este perfect.Nu e vina nimanui cand echilibrul se strica, as zice si nu cred sa gresesc. Nu poate fi un singur vinovat! Intotdeauna vina unuia inseamna un punct de vedere gresit al celuilalt.In dragoste dorim un partener total, unul care sa ne fie alaturi, care sa-ti tolereze micile capricii dar, si tu la randul tau sa i le tolerezi pe ale lui, atata timp cat totul se pastreaza in limita decentei in cuplu sau a ceea ce cred cei doi ca este decent sa se intamnple intre ei.In dormitor cei doi sunt stapani egali.Cineva spunea ca " universul cuplurilor de cursa lunga seamana cu un talmes-balmes cumpanit de compromisuri mai mult sau mai putin reusite, deliberate si involuntare."In momentul cand unul dintre parteneri tinde sa faca abuz de compromisuri ca si cand ele s-ar putea lungi la infinit, toata viata de cuplu este data peste cap, totul este compromis. Se rupe aripa si ranit cazi la pamant iar el, partenerul nu mai vine sa-ti oblojeasca ranile si nici nu se opreste sa te astepte macar.Bucatica de fericire construita din clipe de compromisuri se risipeste. Principiul Aikido spune ca trebuie : "sa faci concesii, sa cedezi, ca sa castigi"Pastram cuplul unit printr-o atitudine pozitiva, deschisa, concilianta. Deschiderea dintre parteneri este cheia succesului in reusita obtinerii, pana la urma, a fericirii supreme in relatie.Femeile sunt mai deschise spre compromis. Sunt dominate de latura lor materna si-atunci, din dorinta de a ocroti cuplul cedeaza mai usor in relatie.Barbatii nu. Ei sunt dominati de instinctul de conducator, lupta sa se impuna. Uneori devin agresivi si in dorinta de a domina refuza compromisul doar ca sa nu imparta puterea cu partenera.Acum nu inseamna ca daca esti dispus sa faci compromisuri faci si orice fel de compromis. Nu. Selectezi. Stii ce vrei, ce te defineste, ce-ti prieste si-atunci stii si unde sa te opresti. Poti negocia cu partenerul...eu renunt la...daca si tu renunti la... cu singura conditie ca partenerii sa fie deschisi dialogului si sa-si doreasca continuitatea cuplului.

Dincolo de durere

Povestea a inceput cu multi ani in urma. Nu s-au cunoscut intamplator li s-a facut cunostiinta. S-au acceptat, fiecare din alte motive. Nediscutate. Ce au pus la punct inca de la inceputul relatiei lor a fost relatia intre membrii familiei lor, adica ei si copiii lor, nu relatia directa cu sufletele lor. Ele, realiza acum, nici nu intrasera in calcul sau, au facut , pur si simplu, abstractie de existenta lor. Lucru greu platit odata cu trecerea anilor. Au chinezii un proverb intelept care zice ca trebuie sa-ti alegi partener cu care sa ai ce discuta la batranete, ca odata cu trecerea anilor doar asta iti ramane! La un moment dat, dupa ce traiul zilnic a secatuit-o de vlaga s-a trezit.Acum statea pe-o margine de scaun neandraznind parca nici sa se mai aseze comod in el si-si privea mainile. Degete lungi, piele crapata, unghii scurte, bataturi, crapaturi...i se facu rusine de ele si le ascunse de parca ar fi fost careva acolo si s-ar fi uitat le ele. Incepu sa planga. - Cata irosire! – ofta din adanc, isi sterse lacrimile, se scula si iesi din casa. Simtea ca se sufoca in propria ei casa. Avea nevoie de aer, de cer.Afara, lumina zilei o orbi. O intampina catelul ei preferat. Se apleca si-i zmotoci urechile apoi il lua in brate. Se aseza pe canapea, aceiasi unde, de-o vreme incoace obisnuia sa-si petreaca o parte din noapte plangand pana se linistea oarecum sau isi mai reprima furia pe neputinta si probabil lasitatea ei de a se hotara. Totul dupa obisnuitele de-acuma certuri pe aceiasi tema, cea a banilor. Era obosita, vlaguita de munca si ganduri. Se teme si tragea de timp cat putea pentru a intarzia venirea acasa tocmai din speranta ca poate el va dormi si va respira si ea o seara fara cearta si reprosuri gratuite. La urma urmei daca afacerea nu mergea bine nu era vina ei. Se straduia uneori si 12 ore pe zi sa mearga, adormea in unele seri rezemata de stalpul adapostului din statia de autobuz. Ajunsese la capatul puterilor.Catelul se obisnuise cu suspinele ei. Noaptea se lipea de ea parca din dorinta de a o proteja de lacrimile care-o oboseau si mai tare. Se simtea parca bagata la zdrobitor, o durea tot. Singurul loc ramas nezdrentuit in ea era lacasul unde isi tinea sufletul. Spiritul lui era liber, nu participase la comedia existentei ei. El se tinuse departe de cacealmaua jucata.Atunci, la inceputuri, acum realizase ca, de fapt, ei avusesera doar nevoie unul de celalalt. Ea de stabilitate si teama de singuratate, el de-o mama pentru fetita lui si de cineva pe care sa-l gaseasca acasa asteptandu-l cu masa. Probabil era tot o teama de singuratate si la el dar manifestata mai practic.Era o diferenta intre ei ca de la cer la pamant, realiza, pe masura ce analiza toti anii trecuti ca nu avusesera in comun decat dorinta de a avea o familie unde sa-si creasca copiii sanatos.In toti anii ce trecusera lasase de la ea doar pentru a avea acea familie. Acum nu mai intelegea de ce procedase asa. Poate pe undeva, prin adancuri, tot timpul fusese constienta ca avea sa vina aceasta clipa. Ii spusese odata ca daca va iesi pe poarta nu se va mai intoarce niciodata. Isi ridica privirea spre poarta. Ii era teama de ea.Toata convietuirea lor fusese un pact tacit, oricum nu excelasera niciodata la capitolul comunicare si, amandoi, ea din frica, el din nepasare, au lasat zilele sa curga mai mult chinuit, supravietuind fiecare dupa cum s-au priceput. Cert este ca niciunul nu a fost fericit sau, pur si simplu, nu au stiut cum este sa fii fericit, sa iubesti, sa te implinesti prin cel iubit.De cate ori deschidea gura sa vorbeasca el stia sa i-o inchida cu replici la care ea, nici nu se mai obosea sa-i raspunda.Asa ca, acum, se simtea vlaguita de tacere si plina de frustrarea anilor trecuti fara rost.Il astepta sa vina din drumurile lui, isi aminti iar ca niciodata nu stiuse exact unde este, la ce ora pleaca sau la ce ora vine si realiza ca nu o interesase sa stie. Se multumise cu vagile lui explicatii, nu-l interogase.Acum vroia sa-i spuna ca s-a hotarat sa plece. Gata ! Simtea ca a ajuns la capatul puterilor si ca, « mai departe » pentru ea, in relatia lor nu exista. Atat fusese sa fie !

Tipare, limite, ritualuri

Traim in tipare. Frica pune stapanire pe noi, ne temem sa depasim limitele tiparelor. Copiii cuminti si constiinciosi. Linia groasa si neagra a tiparelor ne produce adevarate cosmaruri.Tiparul seamana cu un cerc existential unde ne ducem traiu zilnic. Limitele noastre sunt strict legate de limitele celor din jurul nostru. Ritualuri pe care ni le propunem intr-un fel in subconstient.. Aceleasi in fiecare dimineata, ne straduim uneori pana la durere sa le respectam.Daca cineva din imediata noastra apropiere isi schimba fie si cu o secunda ritualul lui automat se va schimba si ritualul nostru si, posibil sa depasim tiparul obisnuintei. In interiorul cercului traim liniar. Vietile noastre, ale majoritatii urmeaza un drum asemanator celor de dinaintea noastra. Singura diferenta dintre perioadele de timp traite este tehnica. Ea avanseaza si ne obliga sa ne schimbam comportamentul. De la cel de "grota" la cel de "vile". Asa se impun noi obisnuinte fata de bunicii sau parintii nostri. Traiul in coliba la lumina opaitului s-a transformat in traiul la lumina becului, la tehnica de informare. Intr-un cuvant...avem tehnica. Doar cercul nostru existential este acelasi.Tipare pe care ne straduim uneori cu disperare sa le respectam. Ritualuri la care nu vrem sa renuntam. Sau nu stim cum sa traim fara ele.Pana la urma, mai zicea cineva asta...totul depinde de partea materiala a vietii. Vrei nu vrei totul se leaga de ea. De la confortul existentei zilnice, la frigider, la pregatire si vacante. Cei care au partea materiala au parte de anume schimbari in cercul existential. Pot spune chiar ca traiesc in afara tiparelor, atipic. Depasesc cu nepasare granitele acestor tipare.Uneori tiparele limitate se mai modifica, prin, asa cum spuneam, schimbarile de ritual ale celor din imediata noastra apropiere. O nunta, un botez, o inmormantare, un oarecare eveniment. Toate fac parte din dansul zilelor dar ne mai scot din tipare, ne mai coloreaza existenta in culori mai vesele sau mai triste, nu conteaza. La urma urmei, este tiparul universal valabil unde ne inghesuim cu totii sa traim. Copiii constiinciosi sa nu depasim linia groasa, sa nu fim certati!Exista o continuitate in tot. Depindem unii de altii, impreuna traim in cercul existential, tipar nemodificat de cand e viata pe pamant.Ne nastem, traim si murim. Restul e pura intamplare, o simpla umplutura. Ca in gastronomie. Exista fel de fel de umpluturi cu texturi, arome si ingrediente diferite care dau savori diferite cand sunt combinate.Sentimentele pe care le inmagazinam in noi ne fac diferiti. Avem, sa zicem, un grad de unde pe care le creem in jurul nostru si in care ne ducem existenta.Exemplul cel mai edificator. Piatra aruncata in apa.. Undele create de ea se propaga la fel,ca si fenomen, numarul undelor create si amploarea lor este insa diferit in functie de viteza cu care a fost aruncata piatra care, la randul ei este influentata de alti factori. viteza vantului, de exemplu in momentul aruncarii pietrei, de forta celui care arunca. Deci: depindem de cei din jurul nostru. Ne influentam existentele in bine sau in rau dar urmam aceleasi tipare existentiale doar pentru ca altele nu cunoastem, asa este firesc, asa au trait ai nostrii, asa traim si noi!Cei care ies din tipare sunt, intr-un fel cei ciudati, marginalizati, etichetati dar sunt cei care inainteaza, progreseaza, cei care, la urma urmei fac ceva constructiv cu viata lor si implicit cu viata celor de langa ei sau, si mai mult, cu vietile celor care vor veni dupa ei. Sunt cei care fac schimbari.Pentru majoritatea insa a nu iesi din rand inseamna a ramane in limitele impuse de dogme.Ne e frica. O frica teribila de consecinte. Generalizez, nu vorbesc de exceptii care, intotdeauna vor confirma regula, nu?Suntem amenintati din toate partile ca vom suporta consecintele actiunilor noastre. De cand ne nastem si pana murim suntem amenintati si obligati incontinuu sa nu depasim tiparele. Pedepsele sunt variate si, mai ales, cumplite. Eu nu cred ca Dumnezeul strabunilor nostri, in marea lui Iubire pentru noi a impus aceste tipare, aceasta limitare. Omul a facut-o. Omul dornic de putere, de dominare a creat dogme. Si ca o ironie, omul care a creat dogmele le-a incalcat dar le-a facut pentru a stapani. Si a reusit. Domina omul de sute de ani.
va urma

Ea vs Ea

Ma tot bantuie de-o vreme`ncoace ideea de amanta si nevasta. E un subiect vast, de actualitate, as zice, se poarta de cand lumea si are varii motive.
Am incercat sa intru in pielea amandurora si sa incerc sa gandesc ca atare. Bine`nteles ca nu poti epuiza toate punctele de vedere ale unui subiect. Ar insemna sa nu mai ai ce spune despre el si-atunci nu ar mai scrie nimeni nimic, ar fi un subiect inchis, etichetat si uitat pe-un raft, undeva. Orice subiect este abordat din unghiul de vedere al autorului tinand cont de constructia lui interioara, de formarea lui intelectuala, de experienta de viata acumulata, de trairile avute. Fiecare are dreptate, in felul sau de a vedea si a trai. Eu nu contest si-am invatat sa tolerez si sa respect fiecare abordare constienta ca fiecare suntem alcatuiti diferit si simtind diferit tocmai prin experientele de viata diferite pe care le-am trait.
Asadar, ce am concluzionat este punctul meu de vedere, probabil, zic, in functie de alcatuirea mea interioara. Una impartiala, as zice pentru ca nu tin nici cu amanta, nici cu nevasta. Amandoua au motivatia lor, una la mana, doi la mana...pot trece dintr-o faza in alta, destul de usor si elegant sau greu si dureros.
Amanta
E ea...amanta. Golita de prejudecati, eliberata de frustrari. Sexy, provocatoare, amagitoare, dornica sa daruiasca o clipa de fericire barbatului iubit.
E ea...adevarata femeie cu simturile trezite, cea care stie sa aline, sa imbratiseze, sa ocroteasca, sa sopteasca... femeia.
Asa arata idealul, banuiesc. Amanta exista de cand lumea. Sub diferite denumiri ele si-au dus existenta in umbra, multe insa au condus destine, tari, au avut putere de decizie. Femei hotarate la lumina zilei, dominante si provocatoare la lumina lumanarilor.
Amanta a evoluat, cu trecerea anilor, uneori transformandu-se in ceva frivol, devorator, mergand spre partea intunecata a idealului dar mereu la lumina lumanarilor a practicat acelasi joc al inimii, al iubirii, al sexualitatii. Constienta de puterea ei de femeie. Si mereu iubind, facand totul in numele acestei iubiri. Se poate ca uneori sa faca si greseli. Mereu se fac greseli in numele a ceva. In numele dreptatii, al libertatii, al religiei.
Mereu amanta a iubit barbatul si s-a daruit pe sine relatiei oferind clipe care insumate inseamna fericire.
E amanta...ea, cea care ofera fara a astepta rasplata daruirii dar care, tocmai din stiinta daruirii primeste inmiit inapoi prin efectul de bumerang.
E ea...cea care la lumina zilei este mereu singura, cea care asteapta timpul ei, barbatul ei fara a-l conditiona, constrange. Cea care da libertate si doreste libertate de exprimare.
Vorbesc iar de ideal? Nu contrazic. Imi place idealul.
Eliberata de frustrari, neconditionata de morala se lasa transformata in femeie prin puterea iubirii barbatului.
Moral? Ce este moral si ce este imoral intr-o relatie?
Apartinem cuiva? Sclavia a fost abolita din cate stiu eu si o relatie nu se bazeaza pe stapani si sclavi decat in jocurile erotice, poate.
„Bucatica” aia de hartie ne da drepturi sociale, ne ofera un statut social si...atat.
Irelevant cand vine vorba de inima, de nevoile sau dorintele ei.
Cum vad eu o amanta, idealul de amanta, am mai zis? Nu ma refer la panta aceia periculoasa spre care poate aluneca o relatie. Ma refer strict la amanta care iubeste barbatul si care daruieste.
Un refugiu, o dragoste libera in manifestarea ei, un continuu dialog, o exteriorizare de trairi, emotii si sentimente. O liniste sufleteasca, un zambet. Intr-un cuvant...iubire. Nu ceri nimic, oferi din iubire pentru iubire.
In restul zilelor sale amanta este o femeie trista, singura, ducandu-si existenta banal, ca orice om, cu nevoi, necazuri, mici bucurii. Mereu insa asteptand clipa ei de timp in care sa infloreasca, sa daruiasca si sa primeasca, in egala masura.
Nevasta

Spun nevasta si nu sotie. Mi se pare mai aproape de real prima denumire.
E ea... nevasta. Cea care are drepturi dar si indatoriri, cea coplesita de treburi si care se uita de multe ori pe sine. E ea... cea care se gandeste la confortul casei, la cresterea si educatia copiilor, la facturi, la cosul zilnic, la treburile „murdare” dintr-o relatie.
Nu mai e femeie... e doar o copie nereusita. Cat fals ca ar fi de trei sau patru ori femeie ca ea...face, ca ea...poate, ca ea... suporta.
Ma uit la mirese. Fericite, pline de visuri, mandre de rochia lor, de nunta lor. De prea mult „lor” nu se mai gandesc ca o viata „ in doi” presupune indatoriri, concesii, compromisuri, renuntari. E partea trista a casniciei. Nu e chiar asa! Am vrut sa arat ce e greu, nu e o regula sa fie asa. Toate acestea se impart la doi si se creaza un echilibru, e adevarat...pe o sarma la inaltime dar, se poate mentine. Cand incepe greul nu-ti mai place. Cui ii place? Dispare partea romantioasa. Mda! Pana si povestile nemuritoare ale bunicii se termina cu „ nunta”. Niciuna nu spune ce a urmat dupa ea decat ca... „au trait fericiti pana la adanci batraneti” Noi tragand, fiecare, concluzia noastra din „ pana la adanci batraneti’ ca, partea cu „ trait fericiti” am aflat, intre timp ca e greu sa mentii starea de fericire si ca ea presupune multe clipe de bine pentru care trebuie sa muncesti serios intr-o relatie.
Sa traiesti „ in doi” inseamna sa imparti totul fara a gandi cat dai si cat primesti. Un compromis, nu?
Viata zilnica implica si neplaceri, implica si lipsuri.
Spalarea rufelor sau a farfuriilor, ducerea gunoiului, nu e o ocupatie prea placuta!Peste toate astea trebuie sa inveti sa treci, sa le faci fata pastrand iubirea in interiorul relatiei. Aparitia copiilor maresc responsabilitatile, sudeaza. Iar vorbesc de ideal? Am spus ca imi place sa tind spre ideal.
Ca nevasta trebuie sa inveti sa imparti din tine. Mereu cat trebuie, unde trebuie si cui trebuie fara insa a neglija nimic din tine. E greu? Nu chiar asa de greu, as zice eu!
Toata chestia este sa nu te uiti pe tine ca persoana, sa nu uiti ce vrei si ce doresti. O casnicie ar trebui sa implineasca cuplul.
Nevasta... femeia care trebuie sa fie „ de detoate” in casa ei pentru a pastra relatia.
La urma urmei trebuie sa fim noi, indiferent daca suntem amante sau neveste trebuie sa ne respectam ca oameni. Ne putem privi in oglinda indiferent de ce relatie avem atata vreme cat ne simtim bine in pielea noastra.

Trairi

Timpul
Timpul este ireversibil. Ar trebui sa devenim sclavii bunelor obiceiuri, ai unor principii de la care n-ar trebui sa abdicam niciodata. Principii de toata lauda. Mda!
Sa nu faci rau!
Cui? Cel mai des ne facem rau singuri cu stiinta sau fara. Ne ranim gratuit.
Sa nu fi intrigant!
Pai da!
Sa nu injuri!
Cam greu. Simtim cateodata ca ne umplem de ziceri neortodoxe si ca explodam.
Sa nu barfim!
Ei na!
Asta ar insemna, intr-un final sa nu mai avem puncte de vedere asupra cuiva din teama de a nu parea barfa.La urma urmei ce e usor in lumea asta? sau...ce mai e usor, mai bine zis.
Timpul este ireversibil.Pacat ca ne dam seama de asta abia cand trecem binisor de prima tinerete si incepem sa ne intrebam ce lasam in urma noastra. Cam tarzii lamentarile!Cei cutezatori nu se lasa, incearca sa recupereze cate ceva din aceasta pierdere. E adevarat, toate "facerile" au timp al lor in scurtimea vietii. Se mai poate "lua" cate ceva pentru a mai compensa trecerea timpului.Tinerete? Timp din belsug si multa nepasare in trecerea lui.Chestia e ca...trece prea repede si prindem gustul de viata tot mai tarziu si vrem sa traim cam "pe ultima suta de metri" cum s-ar zice ce n-am trait atunci sau poate ca acum era timpul.
Timpul este ireversibil.Ne in conjuram cu obiecte. Obiecte care nu prezinta o necesitate dar le adunam pe langa noi uneori din vanitate, alteori din nevoia de a compensa altceva. De obicei un esec in ceva ne face sa umplem golul cu cate ceva. Ne incapatanam. Pierdem din vedere necesitatile sufletului si pe cele ale trupului. Ar trebui sa fie in atentia noastra. Restul este...umplutura.Cand trecem prin incercari grele, prin dureri uneori insuportabil de carat realizam ca am pierdut timpul, ca am trait fara a trai. Ca am fost doar umbre a ceea ce doream candva sa fim dar am uitat.
Moartea
"Murim cate putin in fiecare zi" citeam undeva. Adevarat pana la durere. Ce ne facem insa cand murim cate putin in doi? Cand nu ne pasa, cand ne facem ca nu vedem boala in care ne scaldam si care duce mereu spre acelasi final. Moartea. De ce?Nu ne invata nimeni prin scoli cum trebuie sa traim sau sa pretuim viata. Ni se spune ce sa facem, ce sa nu facem. Cum sa facem, cum sa nu facem. Adevarata valoare a vietii trebuie s-o descoperim singuri si sa ne oprim fiecare la ce credem ca e adevarat. La urma urmei asta e adevarata savoare a vietii. Sa descoperi singur!Obosim in relatii moarte doar pentru ca ne obisnuim cu locul nostru in acea relatie si nu stim sa traim altfel. O viata searbada doar de dragul aparentelor. Ce dezamagire!Ce faci in ziua in care te trezesti cu un strain langa tine si realizezi ca n-ai nimic in comun cu el?Iti amintesti de el, cu ani si ani in urma ca fiind singurul din viata ta si te intrebi de ce oare?Derulezi totul ca sa afli cum s-a declansat boala. E greu de realizat in timp pentru ca boala a fost acolo tot timpul, in stare latenta si a asteptat ca o fiara, la panda, momentul de neatentie ca sa se repeada. Si s-a repezit, a sfasiat, a rupt pojghita si-asa subtire dintre tine si el. Atunci s-a declansat totul. A tot crescut si, incet incet a cuprins totul. Nu ai vazut preocupat cu cotidianul din jurul tau si daca, in clipe rebele ai simtit mirosul ei ai deschis un geam si-ai aerisit.Te-ai inselat singur.Boala evolueaza si duce spre acelasi final.Incepi vreodata sa-ti faci un examen de constiinta?Daca da...sari multe etape, lasi unele intamplari sa-ti vina in minte cu anume intensitati, asa cum au fost ele atunci, la timpul lor. Altele se estompeaza pana-si pierd cu totul esenta. Pe altele le ignoram iar pe multe nici nu le mai stim. Ce rezulta? Mai nimic sau...multa risipa. Te doare? Cred si eu. Realizezi ca cel de langa tine e un strain care, poate, te-a inselat de nenumarate ori dar n-ai vazut doar pentru ca nu te-a interesat."Murim cate putin in fiecare zi"

Ganduri-2

Ma zbat zilnic sa-mi ordonez gandurile. Cateodata dau navala si ma sperie. Le scot intotdeauna pe toate si le las sa graviteze in jurul meu. Ma asez turceste intre ele si incerc sa le aranjez intinzand cate-un deget spre ele. Am vazut eu intr-un film SF chestia asta cu impunsul a ceva imaginar! Ma uit cum tresare fiecare gand la atingerea mea, bate gales din gene si coboara privirea ducandu-se acolo unde il trimit. Astea sunt gandurile supuse. Altele bat din gene si ridica din umeri. Sunt ganduri indiferente. Nu le intereseaza unde le trimit sau unde le asez. Indiferenta lor ma inebuneste cateodata dar le tratez si eu la fel si, cred pe undeva ca le afecteaza. Asa sper, cel putin. De-ar fi asa de simplu! Sunt unele care se uita la mine mirate dar nu se misca. De parca ar fi tintuite locului. Trebuie sa le imping cu degetul si sa le arat directia unde sa plece. Sunt gandurile surde. Intr-un timp, nepoata de "mut" fiind invatasem limbajul si ma descurcam cu ele...cat de cat. Acum l-am uitat si ma incurc in semne. Mai sunt din cele pe care trebuie sa le iau de mana si sa le asez eu la locul cuvenit. Sunt gandurile mele oarbe. La prima vedere s-ar zice ca sunt gandurile cele mai comode. Hm! Le duci acolo unde vrei, unde-ti place. Nu e chiar asa. Cele mai multe insa zburda liber in jurul meu ca o herghelie de cai si bat navalnice din copite. Ce le pasa! Sunt gandurile cai. O intreaga herghelie graviteaza in jurul meu. Candva, in tinerete, pe cand erau tineri manji, gandurile mele se jucau odata cu mine in apa Topolnitei. Loc sacru pentru sufletul meu. Apa Topolnitei, apa vrajita, duce spre oras sute de ganduri ratacite. Ale celor care au trecut pe-acolo...poate si pe ale catorva calugari care-si duc existenta izolati la Schit. Acum mai sunt vreo cativa. Prea putini si batrani. Atunci, in adolescenta, mi-am lasat gandurile-cai sa alerge prin apa Topolnitei si-am plecat pribeaga-n lume sa-mi adun farama de existenta croita de Dumnezeu pe masura mea. Ca o haina. Toti o purtam. Traim infasurati in ea. Chiar daca e de marimi si modele diferite, de culori si texturi diferite, e o haina facuta pe masura noastra. N-as putea sa spun care ganduri imi plac mai mult. Probabil fiecare dintre ele au fost, intr-o anumita perioada, favorite. Depinde de starea de spirit avuta in clipa respectiva. Ne plac uneori gandurile supuse, sau cele surde, sau poate cele oarbe...ca sa nu mai vorbesc de cele zburdalnice! Ele sunt cele colorate, cele care dau savoare vietii si care ne ajuta sa mergem spre inainte. Mh! Ma sui pe gandurile-cai si-alerg prin apa Topolnitei in miez de noapte alaturi de hoarda de licurici. Le-am daruit , la ceas de mare taina, iubirii dar imi place sa le starnesc si sa le-alerg prin apa aia vrajita. Renasc cu fiecare gand colorat, gand daruit iubirii. Ganduri.

Ganduri-1

Pribegeam pe strazi pustii. Eu si gandurile mele. Buni tovarasi uneori! Multele mele ganduri. Unele bune altele...nebune, mah! Ganduri. Zambeam mereu celor nastrusnice, ma incruntam celor pe care le alungam cu mana asa cum alungi o ganganie care stii ca-ti poate face rau. Gandurile pot face bine sau pot face foarte mult rau. Maschez intotdeauna cu un zambet toata durerea unor ganduri si nu fac asta din falsitate ci pur si simplu din nevoia de a lasa totul in mine. Se poate sa nu fie bine sau se poate sa fie cea mai buna solutie. Mai bine sa stea cuminti in mine! Treci abatut pe langa oameni. Ei nu vad decat un om adancit in gandurile lui. Toti facem asta! Suntem singuri! Mereu, grabiti si singuri cu miile noastre de ganduri bune sau rele. Cui ii pasa? Are cineva timp sa se opreasca si sa-ti stearga o eventuala lacrima? O mai vede cineva in amalgamul asta de ganduri individuale? Cine mai intinde mana sa adune lacrimi? Le aduni singur in pumn cand nu te vede nimeni, si nu te ascunzi din lasitate. Surazi si treci cu gandurile mai departe. Mereu exista..."mai departe". Trebuie doar sa vrei sa existe. Ganduri. Azi, spre exemplu sunt trista. Nu un motiv anume sau poate da! Tristetea vine din ganduri ca si bucuria. Vezi! Totul se leaga de ganduri! Poate de asta oamenii pot plange sau rade. Ganduri. Am ganduri aromate. Da! Astea vin intotdeauna din iubire! Parca ar avea miros. Omul isi schimba gandurile repede, poate prea repede. Din cauza lor trece de la agonie la extaz sau poate ca asta este viata! O jonglerie care ne face sa trecem de la agonie la extaz cu repeziciunea unui gand! Omenirea lanseaza ganduri in eter de mii de ani. Oare unde s-or aduna toate aceste ganduri? Normal, da, tinand cont de modul nostru de gandire, ele ar trebui sa se adune undeva, intr-o lume a lor. Si ma intreb...Oare cum o arata lumea aia? Sau si noi suntem doar ganduri si lumea noastra este lumea gandurilor noastre? Cred! Nu stiu, gandesc! Inclin insa sa cred ca suntem suma gandurilor noastre si traim in lumea pe care ne-o imaginam cu aceste ganduri. Am observat ca cei pesimisti au parte de lumea lor pesimista si traiesc tern. Cei veseli au o lume mai colorata. Inseamna ca au culoare gandurile, asa cum au si miros! Poate de aceea indragostitii au parte de fericire! Emit ganduri fericite si ele se rasfrang in lumea pe care o alcatuiesc cu ele. Si se intorc la ei incarcate tot cu fericire. Ca un perpetuum mobile. As vrea eu! Ganduri. Ganduri triste, ganduri vesele. Ganduri rosii, ganduri albe, ganduri gri. Ganduri aromate. Ale mele, ale tale, ale noastre. Ne alcatuiesc si ne definesc. Ganduri!

Bucuria si porcii spinosi

Omul e facut sa fie liber si fericit sau macar sa se poata bucura de viata sa. Asa ar fi normal daca nu ne-am reprima bucuria de a trai sau de a fi fericiti. Pentru unii " a fi bucuros" inseamna a reusi sa-si duca anumite planuri la bun sfarsit. Pentru altii inseamna, din pacate, a face rau cuiva, a refula o anumita stare si a o transforma in alta. Pentru altii, putini insa, poate prea putini totusi...inseamna a petrece o zi sau doar cateva ore in compania altor oameni dragi, a discuta pe teme comune, sau a merge la un film bun. Mie-mi place sa citesc o carte interesanta sau...pur si simplu sa ma plimb prin parc. Simplitatea unui rasarit ar trebui sa ne umple sufletul de bucuria simfoniei de culori. Din pacate nu-l mai vedem pentru ca, tot ce este in fiecare zi este obligatoriu si firesc si trece neobservat. Tipic uman as zice. Nu vedem niciodata adevarata fata a ceea ce avem decat atunci cand n-o mai avem. Am transformat bucuria vietii in momente de razbunare. Ne-am transformat in porci spinosi. N-am nimic cu bietele animalute. Ele chiar sunt simpatice! Omul insa...nu este un animalut, cu atat mai putin simpatic. De ce ne asemanam cu porcii spinosi? Ne-am inconjurat de spini si, la cel mai mic gest venit din exterior ne strangem si aruncam cu spinii veninosi. De multe ori facem asta in mod gratuit doar ca, in cate-o zi ne-am trezit prost dispusi si simtim nevoia sa otravim! Ne imbatam cu rautatea ori de cate ori ni se pare ca suntem amenintati, ca si cand ar fi un drog si suntem dependenti. Uneori educatia primita in familie, cu frica de Dumnezeu, ne face sa devenim la maturitate adulti dezarmati in fata vietii. Indivizi inadaptabili, contrariati si pusi in dezacord cu felul in care am fost educati sa ne purtam sau sa simtim si felul in care trebuie sa ne purtam si sa simtim ca sa ne mearga cat de cat bine. Bucuria omului nu ar trebui sa aiba legatura cu ceva material. Cu partea materiala a vietii vreau sa zic. Ea trebuie traita si simtita la nivelul sufletului pentru a reusi sa transformam nuantele de gri in nuante colorate care sa ne produca acea bucurie. Din pacate, omul se transforma in ceva ce difera de felul in care am fost invatati sa-l percepem. Ca fiinta rationala, ca fiinta dotata cu gandire, ca fiinta nascuta din esenta divina. Otrava din varful spinilor se va intoarce intr-o zi, poate ca deja a inceput sa curga in sens invers, ca pastravul contra apei, si sa invenineze interiorul atat de vulnerabil. Dincolo de carcasa tepoasa suntem vulnerabili. Probabil carcasa este rezultatul schimbarilor si a evolutiei sau mai bine zis... involutiei, omenirii. Sa fi fost necesara pentru supravietuire? Suntem animale evoluate, instinctul de conservare este mai accentuat fiind dotati cu inteligenta si-atunci ne-am perfectionat sistemul de aparare camufland sufletul. El este interiorul si este moale. Nu pot condamna. Cei care nu se imbraca sunt expusi intemperiilor si risca sa se imbolnaveasca mai repede decat cei care au haine, nu? Fiind vulnerabili goi suntem expusi ranirilor grave, uneori imposibil de vindecat. Imi permit luxul sa vorbesc doar pentru ca vorbesc din punctul meu de vedere. Asa vad eu omul... un suflet deghizat intr-o armura tepoasa care incearca sa faca fata vicisitudinilor cu care nu era invatat ca exista. Doar pentru ca, familia, scoala, biserica te invata altceva decat iti ofera viata reala. Societatea este altfel croita si-ar trebui modoficata din temelii toata aceasta invatatura pentru a crea un om nou, unul care sa se poata bucura intr-o zi, fara urma de invidie de exemplu, cand trecand prin fata unei vitrine in care este prezenta viata bogata plina de matasuri si bijuterii sa-si poata imagina ca traieste in acel lux, ca se imbraca in matasuri si se impodobeste cu bijuterii. Viata insa, dincolo de neoanele care lumineaza acea vitrina nu este o reusita pentru toti. Pe undeva s-a strecurat o greseala de calcul care oboseste si care face din majoritatea oamenilor porci spinosi gata la cea mai mica tentativa de atingere sa arunce cu spinii otavitori in toti cei care pot fi posibili atacatori. Citeam undeva ca daca "am respecta cele zece porunci ne-am face viata mult mai usoara, ne-am asigura o medie de liniste si de confort sufletesc" Poate am invata sa ne dominam pornirile si sa simtim plenar bucuria de a trai. Respectul fata de om ar trebui sa plece de la om. Cerem, obligam, impunem tuturor vietuitoarele sa ne respecte doar pentru ca suntem fiintele superioare ale planetei dar noi nu ne respectam unul pe celalalt ca fiinte superioare. Si asta pentru ca ne credem mai destept decat cel de langa noi si vrem sa fim respectat ca atare. E un lant al slabiciunilor...asa mi se pare mie din unghiul din care privesc. "Nu ai voie sa distrugi ceva ce n-ai creat" Daca ar fi sa cantarim cantitatea de otrava ce tasneste din noi cu fiecare spin aruncat in decursul intregii vieti, cred ca am putea cu usurinta candida la " genocid" si precis nu ne va condamna nici-un tribunal pentru asta. Doar sufletul nostru moale si vulnerabil s-o faca si bunul Dumnezeu in care, din pacate, putini mai credem ca si in judecata divina. Si unde mai ramane bucuria de a trai, de a vedea explozia de culoare a unui rasarit, de a iubi?

Recordatio!

Azi m-am hotarat sa vorbesc despre lucrurile triste din viata omului. Sunt putin trista si mai mai mult dezamagita de falsitatea lcelor vii asa ca, o sa vorbesc despre cei plecati. In bezna timpului umblam cateodata cu o mica lampita cautand imagini din trecut, oameni pe care i-am iubit sau cu care am avut doar afinitati. Cautam uneori chiar si amintirile neplacute doar pentru a ne aduce aminte de greselile noastre sau ale altora. Zambim sau ne revoltam dar intotdeauna in negura aia exista iertarea ca ceva suprem si binefacator. Cei ce nu iarta sunt inchisi in colivii. Dureros este ca au cheia de la colivie si oricand pot deschide usa si respira dar, prefera sa zaca acolo bolnavi de neiertare. Mereu exista amintiri care dor pentru ca mereu exista oameni pe care i-am iubit si nu-i mai avem prin zilele vietii noastre in stare materiala. Un parinte, un copil, o bunica, un prieten, un iubit. Oameni care, cu existenta lor au schimbat ceva din existenta noastra si ne-au lasat ceva din ei. Mi-au placut intotdeauna cimitirele. Linistea pe care o aduc se aseaza peste agitatia cotidiana si aduca parca purificarea.. Poate fi doar o parere.Sau poate parea morbid sa vorbeste de ele. Mormintele sunt fie triste, fie vesele, ca si oamenii. In fata unora te opresti, zabovesti, citesti. Iti faci o cruce adanca intru odihnirea celui raposat si pleci in drumul tau. Din fata altora pleci grabit ca si cand o energie negativa ar incerca sa te insface. Pe altele... le ignori pur si simplu, pe altele nici nu le vezi. Mai sunt mormintele-monument, le vezi de cand intri pe poarta cimitirului. Nu ma atrag toate. La unele ma opresc si simt durerea dar pe altele le ocolesc. Nu-mi place fastul. Mai ales cand vine vorba de moarte. Cred ca daca ai de dat ceva unui om, indiferent de ce natura, de la respect, iubire la avere, sau obiecte e bine s-i dai cat traieste si se poate bucura si folosi de toate aceste daruri. Cand moare, nu mai conteaza. Suntem suflete si nu putem cara nimic cu noi in afara de sentimente. Materialul ramane pentru carcasa, sufletului ii trebuie cu totul altceva. Am sa va spun o poveste trista. In urma cu ceva ani, ma mutasem de la oras intr-o comuna aproape. Lume de la tara, oameni simpli dintre aceia care-si duceau dimineata vaca la cireada si veneau acasa pentru a lua sapa la spinare si a purcede pe tarla, la munca campului. Oameni care nu aveau decat " amarata aia de pensie de C.A.P ", de cateva sute la vremea aia. Obligati, intr-un fel sa munceasca pentru tot ce puneau pe masa. Spun obligati pentru ca tot ce faceau, faceau din automatism. Asa faceau din tata in fiu! Isi transmiteau "meseria campului" ce pe-un ritual. Pe strada mea erau insa ceva mai emancipati. Adica...aveau bai in casa, cu closete desi, celor mai batrani le venea peste mana sa le foloseasca si tot la cel din fundul curtii mergeau, ceva de genul..." maica, aci mananc si din colo..."! Isi trimisesera copiii pe la scolile de la oras si nu prea-i mai puneau la muncile campului decat rar, toamna cand se adunau prea multe si oasele lor batrane nu mai pridideau cu treaba. Oricum ei isi doreau o viata altfel decat cea agrara! In schimb, traditiile si obiceiurile se pastrau cu sfiintenie. Nuntile, botezurile, inmormantarile se faceau dupa aceleasi ritualuri stravechi, se mosteneau si se respectau si de cei foarte tineri. Biserica este locul de adunare a lumii satului. Un preot bun isi cunoaste foarte bine enoriasii si stie, prin harul sau sa-i adune la slujba de Duminica sau la slujbele de peste an. "Al nostru" era unul cu har si cu aplecare spre cunoasterea omului. Avea si el, ca tot omul, de altfel, metehnele lui pentru care insa nu noua trebuia sa ne dea socoteala ci bunului Dumnezeu la dreapta lui judecata. Parintele Vasile se implica foarte mult in viata comunitatii si multe lucruri bune a savarsit si inca mai savarseste. Sa revin la povestirea mea. Cum spuneam...peste drum de casa mea locuia o familie numeroasa. Multi la un loc, asa cum se poarta in lumea satului. Adica, in aceiasi curte copii isi faceau casa lor dar mancau cu totii la aceiasi masa. Vecinii mei, ai batrani, le zicea lumea " a lui Friscoi" sau..."Titila". N-am stiut niciodata de unde veneau poreclele da...tot neamului lor le ziceau asa. Aveau patru copii. Doi baieti si doua fete. La vremea cand m-am mutat eu erau casatoriti toti, pe la casele lor. Fetele la oras, baietii cu ei in curte. Unul avea casa acolo iar cel mic statea cu ei.Cand se strangeau toti de sarbatori sau onomastici parca era nunta! Povestea mea trista se refera la nora cea mica la alde " Friscoi". Fata de oras, cu oares`care stare. Tata`su mare pe la I.T.C-ul constantean, pe atunci. Nu le avea cu muncile campului " de nici-o culoare" cum zicea soacra-sa, tanti Caterina. Nici nu vroia sa auda de sapa, de animale...si aveau de detoate pe langa casa...oameni gospodari de altfel! Cel mai mult, ei si altor cateva vecine la placea sa stea la poarta si sa sparga seminte. "Sport national" as zice eu in Romania! Pe la 29 de ani a facut un atac cerebral, au salvat-o doctorii atunci dar a mai trait cred ca o luna pana cand a mai facut unul care i-a fost fatal. De 10 ani, de cand se maritase ai ei nu prea o ajutau, material, nu se intelegeau. Cand a murit au imbracat-o in cojoc si caciula de nutrie. La ce i-au folosit? Cat a trait avea un palton oarecare si iarna umbla in capul gol. Conteaza? Te mai incalzeste cu ceva? Nu cred. Nici fastul unei inmormantari si nici un cavou de marmora cu ingerasi si briz-brizuri, coronite si floricele nu te ajuta sa revii printre ai tai! Da-i omului cat traieste. Iubire, bunuri materiale, respect, sa se poata bucura sau sa-si incalzeasca oasele cand e frig! Asta e adevarata pomana! Au trecut ceva ani de cand a murit. Barbatul ei s-a recasatorit dupa , cred ca trei luni de la inmormantare, copilul a crescut, intre timp s-a prapadit si tatal ei. Singura care mai poarta durere si-i aprinde o lumanare la mormant e soacra ei. Da. Caterina duce povara dusului la cimitir cu mersul ei leganat, cu cosnita cu de impartit, cu tamaierul fumegand. Simplu, fara fast, doar lacrimi si aduceri aminte. Aduceri aminte. Unele triste, altele vesele. Umblam din cand in cand cu o lampita prin negura lor cautand oameni pe care i-am iubit sau cu care am avut afinitati.

Suparare

SUPĂRARE
-Nănăşică,eu nu mai beau lapte d’ăsta!Dacă cumperi mata d’ăla de la magazin beau da..d’ăsta nu mai beau!
Asta s-a petrecut după ce,m-a pus..ăl dus pe pustii să merg şi io la stână să văz cu oichişorii mei ăştia curioşi cum se mulg ale oi.Plăcut mie de miei,m-am jucat cu ei şi-am aşteptat vremea mulsului.Eeee!Un întreg ritual se petrece acolo pentru a obţine laptele acela spumos şi..taare bun!
În primul rând oil se introduc,una câte una pentru muls într-un loc îngust numit,strungă.Acolo le aşteaptă nenea ciobanu’cu găleata între picioare sa le mulgă.Pe la spate.Am văzut io!Îndoaie degetu’ăl mare,apucă ţîţa şi o „stoarce” între el şi degetul arătător.Waw!Ţîşneşte laptele alb şi cald!
Toate bune şi frumoase da..am văzt „căcărezele” cum mai picau în găleată şi..mi-a cam dispărut cheful de a mai bea „lăpticul”.Acu’,ce să facă şi nănaşa mea?Îl fierbea şi îl afuma,aşhea mă păcălea!Proastă ca „noaptea”!
Era în perioada de dinainte de a merge la şcoală.Am copilărit în Calafat.Ehe!Localitate istorică!Uneori,ne învârtim în jurul ei,călcăm pe urmele ei şi habar nu avem care este adevărul despre acele vremuri!
Vidin,Carol,tunuri…”asta-i muzica ce-mi place!”.Cam asta ştiam despre Calafat.Acu’nu mai sunt sigură nici de asta, că schimbă istoria în manualele alternative de parcă e vorba de ciorapi!
-Gaşcă..ascultă comanda la mine!Fuga marş,în pas alergător,ocupaţi poziţiile de atac!
O formulă pe care,în joaca noastră o foloseam destul de des.Nepoată de „tablagiu”,ce dracu!
Câmpul era al nostru!Undeva pe malul Dunării,unchiul meu,”fluştoner”,Dumnezeu să-l aibă în paza lui,fusese detaşat un fel de..comandant a unei mici unităţi de grăniceri!Eram,practic,izolaţi de restul localităţii ceea ce nu ne displăcea,”de nicio culoare”că aveam libertate de mişcare..cît cuprinde.În spatele casei,câmpul de instrucţie,undeva în dreapta,Dunărea,în stânga „bostănăria”destul de mare a Căminului Cultural.N-am înţeles niciodată care ar fi putut fi legătura dintre „lubeniţe” şi cultură dar..asta era!
Ce-am zis eu,practic,spaţiul nostru era nelimitat!Perimetru de desfăşurare al celor patru draci,dintre care doar eu „împeliţat”!
Nu eram cea mai mare din grup da…eram capul răutăţilor!Toate drăcoveniile care-mi treceau prin tărtăcuţă le puneam în aplicaţie şi,credeţi-mă,am o imaginaţie...de-ţi dă,uneori „fiori”pe şira spinării!Îl coptasem în gaşcă şi pe nătăfleţul de frate-miu,avea vreo doi anişori şi se mai împiedica,mai „chiţăia”că..cică..mă spune lu’ mama!De parcă ea nu ştia ce „poamă”avea în bătătură!De fapt,cred că atunci nu prea ştia că nu stătea cu noi.Venea rar şi se tupila în spatele „căşii”,ne arunca mere şi pere să ne sperie.
Cea mai mare bucurie a noastră era câmpul de instrucţie unde începeam noi,schimbul doi,cum ziceau grănicerii,antrenamentul nostru.Dur.Să nu zică ţara că nu vea „vajnici”apărători pe vremea ceea!Scoteam untul din ei cu..culcat..sculat,drepţi.Păi ce?Adevărată militărie dată jos din pod!
Mă alerga săraca mămăica,să mă altoiască cu „sfântu”,aşa-i zicea ea la o nuia..a dracului de lungă care,uşş,ustura de...!Noroc că mă ajungea cam rar „sfântu’”!Iute de picior..pe-atunci am învăţat să fiu!Deh!Nevoia te învaţă şi trebuia să-mi feresc fundul de bumbăceală!Meritate,multe..cu vârf şi îndesat!
-Abia aştept să înceapă şcoala aia odată,”drac împeliţat”şi să pleci la măta,la oraş!P-ăştia îi strunesc eu da,cu tine,aracan de mine!Parcă eşti argint viu!-scuipa în sân cu năduf după ce o alergam de-i ieşea sufletul!Cred că ţineam la condiţia ei fizică,totuşi!Eh!Orice-aş fi făcut am fost mereu nepoata ei favorită,că îmi zicea poveştile cele mai frumoase şi-mi zicea că ştiu să ascult cum „cântă”povestea în suflet.O cânta oare?
Seara,ne mai ostoiam şi-ntindeam pături pe iarba din faţa casei unde stăteam la taclale cu toţii până ne lua somnul!Mămăica făcea o tavă mare de plăcintă în cuptorul de pământ din spatele casei,acela pe care-l „spoia”mereu cu var alb!Ehehe!Trai pe vătrai neiculiţă!
-Mă copiii,voi ştiţi ce sunt alea,acolo sus?,ne arăta cu mâna spre cer..avea o voce mămăica la ceasul acela..!Alea sunt luminile rătăcitorilor în noapte.
-Cum aşhea?-stăteam mereu,cum stau şi acum,cu mâinile căpătâi şi priveam cerul înstelat.Nu cred că am mai văzut atâtea stele pe cer câte se vedeau acolo!
-Da!continua mămăica,când te rătăceşti în noapte,te uiţi la luminile lui Dumnezeu,alea,din cer şi,găseşti drumul spre casă,în mod sigur!
-Da..dacă Dumnezeu,le stinge?Rămâi rătăcit?
-Eee!Copile..Dumnezeu nu stinge niciodată luminile nopţii şi nici pe mama lor!
-Ăăă!Au o mamă?Mămăică..luminile au mamă?
-Hă,hă!Păi tot ce există pe lumea asta are o mamă.Tu cum crezi?
-Întreb şi io,de!
-Mama lor e Luna.Uite..aia mai mare!Ea se plimbă pe cer cu un car,ba nu,îs două.Unul mare,pe care-l foloseşte toată săptămâna şi unul micuţ cu care iese la plimbare doar duminica.
-Ăăă…se duce şi ea la Debarcader,la o bere şi-un mic?
Au râs cu toţii de mine,mă refer la ăi mari că,ţâncii cred că dormeau deja la ora aia!Da?Ce-oi fi zis atât de caraghios de râdeau că am primit şi-un bobârnac de la unchiu’!
-Ptiu!Asta-i isteaţă rău!Cu cine-o semăna?
-Las-o mă,Vivică,ştie ea ce ştie!-îmi lua apărarea mereu.Adică..ea putea să mă „încalţe” pe spinare cu „sfântu”ei da..alţii, neţ!
M-am supărat pe ei.Adică ce?Luna dacă ieşea la plimbare nu putea să vină şi la Debarcader să bea o bere?Doar acolo venea toată lumea,ştiam eu!Că ce?Eu n-aveam ochi?
Ce ţi-e şi cu ăştia mari!

Povestile batranului

Poveştile bătrânului

Vine o vreme când amintirile se strâng în fiecare poate prea multe decât poate duce un om şi-atunci simţi nevoia să le slobozi,să-ţi mai uşurezi sufletul.Vesele sau triste,amintirile ne aparţin.Ni le dă viaţa,ni le dă Dumnezeu,ni le dă drumul şi destinul fiecăruia dintre noi,cei truditori.Datoria noastră este să le adunăm în noi.Uitate sau nu, ele sunt în noi şi la un mic semn evadează în aduceri aminte depănându-şi povestea.
“Poveştile bătrânului” conţin memoria unui nuc.Amintirile stocate de el în lunga lui trecere prin viaţa celor cu care a venit în contact.
Să nu credeţi că pomii sau florile,sau păsările,nu au memorie,nu au amintiri.Chiar şi un scaun păstrează amintiri despre cel care l-a cioplit cât şi despre cel care a şezut pe el.Şi poate că,atunci când se transformă în flacără duce cu el pe gura hornului toată existenţa lui.Cine poate ştii?
Nucul meu a trăit trei generaţii şi a adunat poveştile lor de viaţă.A asistat oarecum la venirea mea pe lume şi m-a văzut crescând în legănuşul făcut de tata până am învăţat a merge şi m-am apropiat de trunchiul lui.Era atunci un înţelept!
Bătrânul,este un nuc,sădit în curtea casei mele foarte de demult de către o mână de om sau cioc de cioară…nici el nu ştie bine.Era prea firav şi nu păstrează în magazia amintirilor venirea lui pe lume.S-a trezit mlădiţă,subţire nuieluşă într-o curte.Singur.Nu-şi aminteşte ca atunci,să fi avut cu cine schimba o vorbă în limba lui “pomească” aşa că…a tăcut,a privit şi a adunat trăirile oamenilor pe care îi vedea trudind sau lenevind în preajma lui.
A fost ocrotit de mic şi cioc de “cârâitoare” din gospodărie nu l-a atins.S-a simţit iubit şi ştia că trebuie să fie ceva special.A crescut privind la stele,dorind să se poată înălţa cât mai aproape de ele să le audă poveştile.
Ştia că ele au poveştile galaxiilor în strălucire şi-şi dorea să afle,să ştie,să adune.
Aşa s-a înălţat cât mai sus.Pe când crescuse destul de mărişor,o mână de tânără femeie a sădit în apropierea lui o nuieluşă cu două-trei frunzuliţe.
Se uita de sus la tânăra femeie.Era frumoasă.O zărise în urmă cu câteva zile intrând pe poarta casei cu mare alai îmbrăcată în rochie albă.Auzise lumea de pe sub el că era “mireasă”.Se îndrăgostise de ea şi îi plăcea să o urmărească.Mâinile ei harnice schimbau faţa locului.Nu era vorbăreaţă dar plângea mult şi avea o tristeţe în privire care pe el îi înduioşea foarte mult.
O văzuse într-o dimineaţă scormonind pământul de lângă casă şi depunând acolo o nuieluşă.Îl atrăgea teribil de mult ,ca un magnet,nu mai privea în sus,spre stele ci în jos,spre ea.
Privirea lui o ocrotea şi-şi ferea crengile la o parte lăsând razele soarelui să o încălzească.Curând,frumos împodobitî de frunzuliţe şi învigorată de căldura soarelui,nuieluşa prinse a suspina.
-Mmm,bună ziua!-o auzise într-o dimineaţă,întinzându-şi lăstăreii spre cer.
-Bună ziua mlădiţă firavă!-îi răspunse surprins că putea vorbi cu ea,ce eşti tu ,mlădiţă firavă?
-Oh!O viţă-de-vie.Rodesc rod gustos,mâncat de copii şi băut de cei mari.
-Te poate bea cineva ?Cum ?
-Oh !Rodul meu se transformă prin munca omului într-o licoare care face şi bine,şi rău.
-De unde ştii tu atâtea ?Eşti atât de mică !Eu nu îmi amintesc nimic de mine.
-Eeee !M-a adus tânăra femeie din grădina părinţilor mei.Am luat cu mine amintirea rolului meu şi mulţumesc cerului că am fost aleasă să pot rodi.Vezi tu..nucule..
-Eu sunt un nuc ?
-Adică tu…nu ştii ce eşti ?
-Păi nu !Nu exact.Ştiu că sunt un pom special pentru că am fost ocrotit.
-Eşti un nuc şi,după câte văd,eşti unul frumos !
-A !Merci de apreciere !
-Ehe !Şi după câte văd eşti şi manierat.
-Manierat ?Măi să fie !
-Mda !Eu sunt o viţă-fetiţă acum,voi face rod abia peste trei ani.Până atunci voi creşte şi mă voi căţăra pe zidul casei cu cârceii mei acrişori ca să pot să mă înalţ.
-Te pot ajuta eu !
-Cum mă poţi ajuta tu,nucule ?
-Îmi cobor,uite,creanga asta,până la tine şi te las să te agăţi de ea.Apoi,vei creşte în crengile mele şi vei fi aproape de soare.Am văzut că-ţi place,şi lumina,şi căldura lui !
-Oh !Da !Ador soarele !El mă ajută să cresc şi-mi va coace rodul când va voi să vină!Mulţumesc !Gestul tău este cavaleresc !
Aşa a început idila dintre ei !

la "ciordit"

-Hei,scuipã-n sân,fa Mãrioarã,în ãla mare al tãu cât roata carului!Las' drac fata în pace cã vine tacs-o şi-ai feştelit-o fa! -Pãi bine fa,Caterino,îmi rupse frumuseţe de lãntete din gardul ãl de la drum!Când o veni omu' meu acasã o s-o cam bumbãceascã pe drãcovenia asta venitã de la oraş!În fiecare vacanţã bagã pe dracu în sat asta!Crivdoas-o!Dacã n-ai decât nişte "fleşcãite" acolo,te iei de ale mele,fa! -Ei na!Zisei şi io aşea,sã te complimentez da,dacã nu ştii de glumã nu mai zic,na!Iar cu asta micã...io spui sã te abţii fa cã o încurci cu tacs-o! -Pãi..sã şi-o ţie acasã!Ar trebui legatã cã asta...nu-i fatã!Ãsta-i drac! -Drac,drac da...nu dracu' tãu!Dute la uica Nicã şi zii tãrãşenia.Vine el şi-ţi reparã "frumuseţea" şi nu ştie al tãu de lãntete! -Aşa zici?De!Ştiu şi io? Se scãrpinã în barbã lelea Mãrioara şi privi lung la lãntetele ãla rupt.Lelea Caterina era cu vorba bunã.Tare o mai iubeam cã mã scãpase sãraca de la o sumedenie de "cafteli"! Ãl lãntete ca ãl lãntete da...julitura de pe fundul meu ustura al dracului de tare cã nici jos nu stãteam bine,doar aşa...pe-o bucã mai reuşeam,cu chiu cu vai! Îmi era şi ruşine sã-i arãt buca "nenorocitã" lu' uica Nicã cã el era bãrbat şi nu se putea uita tocmai la fundul meu de domnişoarã aşa cã...înghiteam în sec şi-mi vedeam de treabã!Adicã...trãgeam cu urechea la "taina" celor douã lele sã stiu cum sã-mi feresc batâr buca cea sãnãtoasã! Da...se meritase zic io cã,"ciordisem" bunãtate de ionatane,mari cât pumnul meu şi roşii.....!Mmm! Nu mã lãsase inima sã trec nepãsãtoare pe lângã ele!Bine cã-şi legase lelea dulãul ãla mare şi flocos cã,pocitania nu se lãsa niciodatã ademenit nici mãcar cu bucata mea de carne din mâncare! Cât o-i mai sãri ãl gard la lelea Mãrioara nici io nu ştiu cã-s ditai capra!Mân' poimân încep bãieţii sã umble dupã mine,aşa zice mama şi io tot cu gândul prin pomi!Mare brânzã zic si io!Musai sã umble ei dupã mine?Poa' umblu io! Adicã-tã-lea...nu se poa' şi aşa?E bãtutã în cuie chestia asta cu umblatul? Bah!Io sã fiu sãnãtoasã cã de bãieţi nu duce nima lipsã! Cu pomii e mai greu!La oraş nu-s decât d'ãia ornamentali,aşa le zice,şi ei,nu fac fructe!Doar p'aci mai gãsesc "roade" şi cum sã nu te împingã pãcatu' sã "ciordeşti" câteva cã-s aşa de bune! Lelea e de vinã!I-am cerut şi nu mi-a dat!Parcã murea dacã mai uşura pomu' de un roş mare şi zemos!Apãi..mi-am luat singurã vreo 5 cã,m-a ghicit şi-am rupt prostia aia de lãntete şi mi-am julit buca fir'ar sã fie,cãnd am fugit sã nu mã prindã cã e aprigã la mânie şi-mi scãpa vreo trei scatoalce! Singura soluţie fusese fuga,sãnãtoasã şi când e vorba de fugã...nu mã prinde nimeni!Am antrenament adicã!Asta e!Fiecare cu talentul lui!