Pasi colbuiti

M-am decis într-un final, tot oscilând cred că vreo doi ani să mă întorc pe urmele unei copilării de-o vară, desprinse parcă din basme. Începutul. Ştiu că locurile se schimbă, ca şi oamenii, că uneori vrem schimbarea pentru înaintare dar uneori mai vrem ca unele urme să rămână aşa veşnic. Eu vreau ca urmele copilăriei să rămână aşa, păstrate bine în memoria mea vizuală, cum au fost ele percepute atunci, în anii copilăriei mele, cu ochii mei de copil. Cred că este singurul lucru care nu-l vreau schimbat. Mereu mi-a fost teama să merg pe urmele amintirilor de atunci, din teamă că suprapunând imaginea actuală peste cea de atunci, aceea să nu dispară pentru totdeauna din mine şi să rămân goală decât cu sentimentele care mi-au hrănit imaginaţia mea de copil.
Mi-am luat totuşi inima în dinţi şi-am purces la drum spre una din amintirile mele "de basm".
Autobuzul hurducăia pe drumul de ţară. "Rata" cum se numeşte se clătina din toate şuruburile, şi-aş fi jurat că nu vom ajunge întregi la destinaţie. Stăteam pe scaunul din spate şi tot drumul m-am uitat în urma şandramalei aşteptând să văd bucăţi din caroserie sau vreo roată zăcând pe drumul colbuit. Nu era însă decât o dâră imensă de praf ridicat până la cer şi care intra şi în interior prin toate găurile posibile sufocându-ne. Mai era şi căldura, şi multe mirosuri amestecate.
În rată gălăgie. Mă uitam la ei, oameni simpli, mulţi veneau de la piaţă cu paporniţe olteneşti imense, acum goale, mulţumiţi că-şi vânduseră marfa şi-aveau portofelul plin putând să-şi cumpere de la butic cele pe care nu le aveau prin gospodărie.Îi priveam cu câtă vervă povesteau şi nu ştiu de unde-şi trăgeau atâta energie pe-o asemenea căldură dupa o zi istovitoare de stat la tarabă.Eu aproape ma sufocasem de praf, moţăiam şi mă rugam să ajung mai repede, să cobor la aer şi mai ales, să ajung întreagă.La câte-o curbă şandramaua mergătoare începea să scârţâie şi să se încline pe-o rână de credeam că râpele de pe marginea drumului îmi vor fi mormânt. Ei însă, erau nepăsători la trosnituri şi pârâituri, părea că nimic nu-i poate distrage de la discuţiile lor aprinse, filozofice, de la politică, la meciuri, la bârfa satului, la lucrările agricole, şi alte câte nu găseau ei de dezbătut în timp ce rata se clătina ca omul beat. În special politica intra în atenţia lor de ţărani olteni înfocaţi.
- Ma Marine văzuşi mă ce dracu zic ăia de sus, că ne mai dau câţiva bănuţi la pensie.
- Taci mă, doar s-or gândit. Mai e până şi hotărăsc.
- Mă Marine, da...mare firoscos eşti tu mă, cum le ştii tu, ai? Iote eu îmi bat capul şi zău dacă pricep cum devine chestia asta cu politichia. Dacă pentru noi n-au de unde dracu au pentru ei? Hai să te văz io acum Marine pe tine, să vedem, p`asta o mai ştii, că te dai deştept că de...umbli pă la şcolile lor, nu ca noi mă...la coada lu Joiana!
- Ma nea Gicule...pentru ei au de la noi...
- Cum adica mă, sări un altul, mai arţăgos, se vede treaba, îmi zise mie unul de lângă mine. Cică ăsta când avea o nemulţumire "punea de-o grevă", adică îşi punea dorinţele pe-o pancardă şi se plimba în cerc prin faţa Consiliului toata ziulica după cum văzuse el la TV.
- Hi! Hi!, continuă cel de lângă mine, e de râsul satului duduie dragă, acasă mă`sa, face şi ea la fel sătulă de bătaie, "pichetează" şopronul unde doarme nebunul mort de beat după ce-i ia la "omor" pe toţi ai casei, de la mic la mare de fug care încotr-o ca potârnichile. Am aflat că-l chema Mâţu, Mâţu bătăiosu.
- Şi zii aşa, cum devine chestia? Esplica mă că nu mă duce cabina (asta trebuia să fie capul, am dedus eu), adică...cum ia de la mine dacă eu nu-i dau, eu îi cer?
- Păi mă Mâţu lu`tata, plăteşti dările la stat? Plăteşti că eşti cinstit, în felul tău şi ţi-e frică de penalizări, deci...le dai. Vrei nu vrei eşti un ţăran conştiincios aşa că, ei iau de la tine, de la mine, de la tot prostu că legile`s făcute să fie respectate de noi, mă Mâţule, prostimea, nu de ei , că ei au avocaţi mă, care ştiu să-i scape. Asta e!
- Ai dracului dom`le, ăştia e deştepţi foc!
- Păi? Dacă n-ar fi n-ar sta ei acolo şi tu aici, în rata asta prăfuită. Da las mă, că... nici tu nu te omori cu munca deci, eşti tot un fel de parlamentar da...mai sărac!
- Şi? Ai tu vreo treabă cu asta, mă?
- Ba io! Nu sări, pune frână că te răstorni mă Mâţule. Etetee la el ce se burzuluieşte la mine!
Sfada lor mă trezi din toropeală şi mă amuzam, praful continua să facă aerul de nerespirat şi căldura...Tabla ratei frigea de prăjeai ouă pe ea. Într-un final pufăi şi se aşeză, aşa...pe-o rână ca scroafa când stă să fete, aşa auzii pe unul zicând în spatele meu şi uşa se deschise. Automat. Nici prin cap nu-mi trecea că şandramaua asta putea avea şi altceva automat decât motorul.
Aerul de afară năvăli în interior ca roiul de albine pe urs. Coborârăm cu toţii.
Rămăsei singura în colbul drumului neştiind încotr-o s-o apuc. Mai venisem în sat o singura data, atunci, demult, si nu cu rata ci cu o maşină. Intrai în birt, singurul loc deschis unde mai erau locuitori planetari ca şi mine şi întrebai de casa lui Uica Nică, moşu`miu din partea unchiului,naş de botez
.- Ehe...don`şoară, a lui Uica Nică se prăpădiră cre că cu toţii. Nu`ş de mai rămase o nepoată. Urma să plece şi ea pă la oraş. O mai fi p`acilea. Vezi în susul uliţei, a treia sau a patra casă, pe stânga matale cum te duci.Casă făloasă, mândria satului odinioară acu...pustiită şi rânjită la drumeag. Viaţa asta! Da, a cui eşti mata? Dacă nu-i cu supărare?
- Nu-i, de ce să fie, o nepoată mai de departe
.- Auzi, nu te superi că te-ntreb, nu cumva eşti mata, aia de la oraş care se cocoţa în toţi pomii satului?
- Aia nene, aia.
- Ptiu, bată-te să te bată norocul da mare te făcuşi.
- Trec anii nene, trec.
Salutai şi plecai că omul avea chef de taină şi mie nu-mi prea ardea de ea.O luai binişor în susul drumului, după indicaţiile omului. Mergeam alene, stoarsă de vlagă şi de amintiri năvălitoare peste mintea mea.Speriai câteva gâşte. Mă gâgâiră, la stricasem moţăiala pesemne. Mă uitam la boboci. Stăteau ciopor lângă gânsac, tată`su mândru nevoie mare de progeniturile lui. Dintre toate orătăniile de curte, gâştele, cred eu sunt singurele ale căror boboci sunt apăraţi de gâscani.
Mă depăşi o căruţă. Calul abia de-şi târa copitele prin colbul fierbinte iar căruţaşul moţăia şi el în scaun, pesemne beat, ştiind că îl va duce animalul acasă. Cred că şi calul era plictisit de rutina zilnică şi poate şi de stăpânul beat pe care trebuia să-l ducă zilnic acasă dar, dintr-un zel de animal credincios şi deştept o făcea de fiecare dată. Sau poate îi era doar lene şi lehamite să facă altceva.
va urma

Arta de a face compromisuri in cuplu

Iubirea, in conceptul meu inseamna un zbor spre fericire sau, cel putin tinzand spre fericire. Un zbor in doi.Dupa un timp insa obosesti desi, sincer n-ar trebui doar pentru ca iubire mai inseamna si reincarcarea bateriilor dar, traiul zilnic cu micile si marile lui mofturi te oboseste, unul dintre parteneri se alege cu bataturi la talpi, schiopateaza, pierde ritmul, (intr-o relatie ritmul este vital). Ranit si obosit vrea sa se opreaaca, sa-si oblojeasca ranile. Ai doua optiuni...fie te opresti, din loialitatea iubirii si ii oblojesti tu ranile, fie ii dai drumul din mana si continui zborul fara el.Ramanandu-i alaturi, lasand de la tine pentru un timp dorinta de zbor inseamna a face un compromis in cuplu.Micile compromisuri in iubire sunt un deliciu, pana la urma, un fel de sarea si piperul ei. Adica...el citeste ziarul cand tu vrei sa vorbesti, tu vrei sa stai acasa cand el vrea sa plecati.Nu trebuie facuta o tragedie din micile compromisuri. Azi lasi tu, maine lasa el, se cade la pace intr-un fel sau altul!Ne indragostim, il vrem tot timpul langa noi. Cand suntem impreuna uram timpul care trece repede, cand e plecat uram timpul care trece prea incet. Ar trebui sa ramanem la stadiul de pofta permanenta de partener dar, inevitabilul "dar" (asta nu dispare niciodata din variante), intervin factorii din exteriorul cuplului, se interpun intre cei doi, micii... "uneltitori" care vad ce noi nu vedem si incep, din vasta lor experienta... sa "ne invete" cum sa indreptam imperfectiunile. Asa se strica micul rai si incepi si tu, pana la urma sa vezi ce vad ei si ce e mai rau e ca incepi sa schimbi "in bine" si tot schimbi pana nu mai seamana iubirea de acum cu iubirea de atunci.Tot timpul trebuie sa lasam de la noi. Atata timp cat se pastreaza oarecum proportia, o proportie egala nu va fi niciodata, de renuntari, compromisul in cuplu este constructiv. Citeam intr-un articol o parere avizata a unui expert american in ceea ce priveste relatiile de cuplu :"Intr-o relatie sentimentala e pur si simplu imposibil ca totul sa decurga conform vointei d-voastra, chiar daca vi se pare ca aveti dreptate.", asadar...compromis...fie ca ne place, fie ca nu ne place. Asta e!Dar sa fie din cele "mici" as zice eu, din cele care pigmenteaza existenta zilnica si fac un deliciu din a ajunge la el impacandu-te dupa o mica disputa care mie mi se par constructive. Atata timp cat comunici in cuplu si poti tolera dorintele celui de langa tine totul este perfect.Nu e vina nimanui cand echilibrul se strica, as zice si nu cred sa gresesc. Nu poate fi un singur vinovat! Intotdeauna vina unuia inseamna un punct de vedere gresit al celuilalt.In dragoste dorim un partener total, unul care sa ne fie alaturi, care sa-ti tolereze micile capricii dar, si tu la randul tau sa i le tolerezi pe ale lui, atata timp cat totul se pastreaza in limita decentei in cuplu sau a ceea ce cred cei doi ca este decent sa se intamnple intre ei.In dormitor cei doi sunt stapani egali.Cineva spunea ca " universul cuplurilor de cursa lunga seamana cu un talmes-balmes cumpanit de compromisuri mai mult sau mai putin reusite, deliberate si involuntare."In momentul cand unul dintre parteneri tinde sa faca abuz de compromisuri ca si cand ele s-ar putea lungi la infinit, toata viata de cuplu este data peste cap, totul este compromis. Se rupe aripa si ranit cazi la pamant iar el, partenerul nu mai vine sa-ti oblojeasca ranile si nici nu se opreste sa te astepte macar.Bucatica de fericire construita din clipe de compromisuri se risipeste. Principiul Aikido spune ca trebuie : "sa faci concesii, sa cedezi, ca sa castigi"Pastram cuplul unit printr-o atitudine pozitiva, deschisa, concilianta. Deschiderea dintre parteneri este cheia succesului in reusita obtinerii, pana la urma, a fericirii supreme in relatie.Femeile sunt mai deschise spre compromis. Sunt dominate de latura lor materna si-atunci, din dorinta de a ocroti cuplul cedeaza mai usor in relatie.Barbatii nu. Ei sunt dominati de instinctul de conducator, lupta sa se impuna. Uneori devin agresivi si in dorinta de a domina refuza compromisul doar ca sa nu imparta puterea cu partenera.Acum nu inseamna ca daca esti dispus sa faci compromisuri faci si orice fel de compromis. Nu. Selectezi. Stii ce vrei, ce te defineste, ce-ti prieste si-atunci stii si unde sa te opresti. Poti negocia cu partenerul...eu renunt la...daca si tu renunti la... cu singura conditie ca partenerii sa fie deschisi dialogului si sa-si doreasca continuitatea cuplului.

Dincolo de durere

Povestea a inceput cu multi ani in urma. Nu s-au cunoscut intamplator li s-a facut cunostiinta. S-au acceptat, fiecare din alte motive. Nediscutate. Ce au pus la punct inca de la inceputul relatiei lor a fost relatia intre membrii familiei lor, adica ei si copiii lor, nu relatia directa cu sufletele lor. Ele, realiza acum, nici nu intrasera in calcul sau, au facut , pur si simplu, abstractie de existenta lor. Lucru greu platit odata cu trecerea anilor. Au chinezii un proverb intelept care zice ca trebuie sa-ti alegi partener cu care sa ai ce discuta la batranete, ca odata cu trecerea anilor doar asta iti ramane! La un moment dat, dupa ce traiul zilnic a secatuit-o de vlaga s-a trezit.Acum statea pe-o margine de scaun neandraznind parca nici sa se mai aseze comod in el si-si privea mainile. Degete lungi, piele crapata, unghii scurte, bataturi, crapaturi...i se facu rusine de ele si le ascunse de parca ar fi fost careva acolo si s-ar fi uitat le ele. Incepu sa planga. - Cata irosire! – ofta din adanc, isi sterse lacrimile, se scula si iesi din casa. Simtea ca se sufoca in propria ei casa. Avea nevoie de aer, de cer.Afara, lumina zilei o orbi. O intampina catelul ei preferat. Se apleca si-i zmotoci urechile apoi il lua in brate. Se aseza pe canapea, aceiasi unde, de-o vreme incoace obisnuia sa-si petreaca o parte din noapte plangand pana se linistea oarecum sau isi mai reprima furia pe neputinta si probabil lasitatea ei de a se hotara. Totul dupa obisnuitele de-acuma certuri pe aceiasi tema, cea a banilor. Era obosita, vlaguita de munca si ganduri. Se teme si tragea de timp cat putea pentru a intarzia venirea acasa tocmai din speranta ca poate el va dormi si va respira si ea o seara fara cearta si reprosuri gratuite. La urma urmei daca afacerea nu mergea bine nu era vina ei. Se straduia uneori si 12 ore pe zi sa mearga, adormea in unele seri rezemata de stalpul adapostului din statia de autobuz. Ajunsese la capatul puterilor.Catelul se obisnuise cu suspinele ei. Noaptea se lipea de ea parca din dorinta de a o proteja de lacrimile care-o oboseau si mai tare. Se simtea parca bagata la zdrobitor, o durea tot. Singurul loc ramas nezdrentuit in ea era lacasul unde isi tinea sufletul. Spiritul lui era liber, nu participase la comedia existentei ei. El se tinuse departe de cacealmaua jucata.Atunci, la inceputuri, acum realizase ca, de fapt, ei avusesera doar nevoie unul de celalalt. Ea de stabilitate si teama de singuratate, el de-o mama pentru fetita lui si de cineva pe care sa-l gaseasca acasa asteptandu-l cu masa. Probabil era tot o teama de singuratate si la el dar manifestata mai practic.Era o diferenta intre ei ca de la cer la pamant, realiza, pe masura ce analiza toti anii trecuti ca nu avusesera in comun decat dorinta de a avea o familie unde sa-si creasca copiii sanatos.In toti anii ce trecusera lasase de la ea doar pentru a avea acea familie. Acum nu mai intelegea de ce procedase asa. Poate pe undeva, prin adancuri, tot timpul fusese constienta ca avea sa vina aceasta clipa. Ii spusese odata ca daca va iesi pe poarta nu se va mai intoarce niciodata. Isi ridica privirea spre poarta. Ii era teama de ea.Toata convietuirea lor fusese un pact tacit, oricum nu excelasera niciodata la capitolul comunicare si, amandoi, ea din frica, el din nepasare, au lasat zilele sa curga mai mult chinuit, supravietuind fiecare dupa cum s-au priceput. Cert este ca niciunul nu a fost fericit sau, pur si simplu, nu au stiut cum este sa fii fericit, sa iubesti, sa te implinesti prin cel iubit.De cate ori deschidea gura sa vorbeasca el stia sa i-o inchida cu replici la care ea, nici nu se mai obosea sa-i raspunda.Asa ca, acum, se simtea vlaguita de tacere si plina de frustrarea anilor trecuti fara rost.Il astepta sa vina din drumurile lui, isi aminti iar ca niciodata nu stiuse exact unde este, la ce ora pleaca sau la ce ora vine si realiza ca nu o interesase sa stie. Se multumise cu vagile lui explicatii, nu-l interogase.Acum vroia sa-i spuna ca s-a hotarat sa plece. Gata ! Simtea ca a ajuns la capatul puterilor si ca, « mai departe » pentru ea, in relatia lor nu exista. Atat fusese sa fie !

Tipare, limite, ritualuri

Traim in tipare. Frica pune stapanire pe noi, ne temem sa depasim limitele tiparelor. Copiii cuminti si constiinciosi. Linia groasa si neagra a tiparelor ne produce adevarate cosmaruri.Tiparul seamana cu un cerc existential unde ne ducem traiu zilnic. Limitele noastre sunt strict legate de limitele celor din jurul nostru. Ritualuri pe care ni le propunem intr-un fel in subconstient.. Aceleasi in fiecare dimineata, ne straduim uneori pana la durere sa le respectam.Daca cineva din imediata noastra apropiere isi schimba fie si cu o secunda ritualul lui automat se va schimba si ritualul nostru si, posibil sa depasim tiparul obisnuintei. In interiorul cercului traim liniar. Vietile noastre, ale majoritatii urmeaza un drum asemanator celor de dinaintea noastra. Singura diferenta dintre perioadele de timp traite este tehnica. Ea avanseaza si ne obliga sa ne schimbam comportamentul. De la cel de "grota" la cel de "vile". Asa se impun noi obisnuinte fata de bunicii sau parintii nostri. Traiul in coliba la lumina opaitului s-a transformat in traiul la lumina becului, la tehnica de informare. Intr-un cuvant...avem tehnica. Doar cercul nostru existential este acelasi.Tipare pe care ne straduim uneori cu disperare sa le respectam. Ritualuri la care nu vrem sa renuntam. Sau nu stim cum sa traim fara ele.Pana la urma, mai zicea cineva asta...totul depinde de partea materiala a vietii. Vrei nu vrei totul se leaga de ea. De la confortul existentei zilnice, la frigider, la pregatire si vacante. Cei care au partea materiala au parte de anume schimbari in cercul existential. Pot spune chiar ca traiesc in afara tiparelor, atipic. Depasesc cu nepasare granitele acestor tipare.Uneori tiparele limitate se mai modifica, prin, asa cum spuneam, schimbarile de ritual ale celor din imediata noastra apropiere. O nunta, un botez, o inmormantare, un oarecare eveniment. Toate fac parte din dansul zilelor dar ne mai scot din tipare, ne mai coloreaza existenta in culori mai vesele sau mai triste, nu conteaza. La urma urmei, este tiparul universal valabil unde ne inghesuim cu totii sa traim. Copiii constiinciosi sa nu depasim linia groasa, sa nu fim certati!Exista o continuitate in tot. Depindem unii de altii, impreuna traim in cercul existential, tipar nemodificat de cand e viata pe pamant.Ne nastem, traim si murim. Restul e pura intamplare, o simpla umplutura. Ca in gastronomie. Exista fel de fel de umpluturi cu texturi, arome si ingrediente diferite care dau savori diferite cand sunt combinate.Sentimentele pe care le inmagazinam in noi ne fac diferiti. Avem, sa zicem, un grad de unde pe care le creem in jurul nostru si in care ne ducem existenta.Exemplul cel mai edificator. Piatra aruncata in apa.. Undele create de ea se propaga la fel,ca si fenomen, numarul undelor create si amploarea lor este insa diferit in functie de viteza cu care a fost aruncata piatra care, la randul ei este influentata de alti factori. viteza vantului, de exemplu in momentul aruncarii pietrei, de forta celui care arunca. Deci: depindem de cei din jurul nostru. Ne influentam existentele in bine sau in rau dar urmam aceleasi tipare existentiale doar pentru ca altele nu cunoastem, asa este firesc, asa au trait ai nostrii, asa traim si noi!Cei care ies din tipare sunt, intr-un fel cei ciudati, marginalizati, etichetati dar sunt cei care inainteaza, progreseaza, cei care, la urma urmei fac ceva constructiv cu viata lor si implicit cu viata celor de langa ei sau, si mai mult, cu vietile celor care vor veni dupa ei. Sunt cei care fac schimbari.Pentru majoritatea insa a nu iesi din rand inseamna a ramane in limitele impuse de dogme.Ne e frica. O frica teribila de consecinte. Generalizez, nu vorbesc de exceptii care, intotdeauna vor confirma regula, nu?Suntem amenintati din toate partile ca vom suporta consecintele actiunilor noastre. De cand ne nastem si pana murim suntem amenintati si obligati incontinuu sa nu depasim tiparele. Pedepsele sunt variate si, mai ales, cumplite. Eu nu cred ca Dumnezeul strabunilor nostri, in marea lui Iubire pentru noi a impus aceste tipare, aceasta limitare. Omul a facut-o. Omul dornic de putere, de dominare a creat dogme. Si ca o ironie, omul care a creat dogmele le-a incalcat dar le-a facut pentru a stapani. Si a reusit. Domina omul de sute de ani.
va urma

Ea vs Ea

Ma tot bantuie de-o vreme`ncoace ideea de amanta si nevasta. E un subiect vast, de actualitate, as zice, se poarta de cand lumea si are varii motive.
Am incercat sa intru in pielea amandurora si sa incerc sa gandesc ca atare. Bine`nteles ca nu poti epuiza toate punctele de vedere ale unui subiect. Ar insemna sa nu mai ai ce spune despre el si-atunci nu ar mai scrie nimeni nimic, ar fi un subiect inchis, etichetat si uitat pe-un raft, undeva. Orice subiect este abordat din unghiul de vedere al autorului tinand cont de constructia lui interioara, de formarea lui intelectuala, de experienta de viata acumulata, de trairile avute. Fiecare are dreptate, in felul sau de a vedea si a trai. Eu nu contest si-am invatat sa tolerez si sa respect fiecare abordare constienta ca fiecare suntem alcatuiti diferit si simtind diferit tocmai prin experientele de viata diferite pe care le-am trait.
Asadar, ce am concluzionat este punctul meu de vedere, probabil, zic, in functie de alcatuirea mea interioara. Una impartiala, as zice pentru ca nu tin nici cu amanta, nici cu nevasta. Amandoua au motivatia lor, una la mana, doi la mana...pot trece dintr-o faza in alta, destul de usor si elegant sau greu si dureros.
Amanta
E ea...amanta. Golita de prejudecati, eliberata de frustrari. Sexy, provocatoare, amagitoare, dornica sa daruiasca o clipa de fericire barbatului iubit.
E ea...adevarata femeie cu simturile trezite, cea care stie sa aline, sa imbratiseze, sa ocroteasca, sa sopteasca... femeia.
Asa arata idealul, banuiesc. Amanta exista de cand lumea. Sub diferite denumiri ele si-au dus existenta in umbra, multe insa au condus destine, tari, au avut putere de decizie. Femei hotarate la lumina zilei, dominante si provocatoare la lumina lumanarilor.
Amanta a evoluat, cu trecerea anilor, uneori transformandu-se in ceva frivol, devorator, mergand spre partea intunecata a idealului dar mereu la lumina lumanarilor a practicat acelasi joc al inimii, al iubirii, al sexualitatii. Constienta de puterea ei de femeie. Si mereu iubind, facand totul in numele acestei iubiri. Se poate ca uneori sa faca si greseli. Mereu se fac greseli in numele a ceva. In numele dreptatii, al libertatii, al religiei.
Mereu amanta a iubit barbatul si s-a daruit pe sine relatiei oferind clipe care insumate inseamna fericire.
E amanta...ea, cea care ofera fara a astepta rasplata daruirii dar care, tocmai din stiinta daruirii primeste inmiit inapoi prin efectul de bumerang.
E ea...cea care la lumina zilei este mereu singura, cea care asteapta timpul ei, barbatul ei fara a-l conditiona, constrange. Cea care da libertate si doreste libertate de exprimare.
Vorbesc iar de ideal? Nu contrazic. Imi place idealul.
Eliberata de frustrari, neconditionata de morala se lasa transformata in femeie prin puterea iubirii barbatului.
Moral? Ce este moral si ce este imoral intr-o relatie?
Apartinem cuiva? Sclavia a fost abolita din cate stiu eu si o relatie nu se bazeaza pe stapani si sclavi decat in jocurile erotice, poate.
„Bucatica” aia de hartie ne da drepturi sociale, ne ofera un statut social si...atat.
Irelevant cand vine vorba de inima, de nevoile sau dorintele ei.
Cum vad eu o amanta, idealul de amanta, am mai zis? Nu ma refer la panta aceia periculoasa spre care poate aluneca o relatie. Ma refer strict la amanta care iubeste barbatul si care daruieste.
Un refugiu, o dragoste libera in manifestarea ei, un continuu dialog, o exteriorizare de trairi, emotii si sentimente. O liniste sufleteasca, un zambet. Intr-un cuvant...iubire. Nu ceri nimic, oferi din iubire pentru iubire.
In restul zilelor sale amanta este o femeie trista, singura, ducandu-si existenta banal, ca orice om, cu nevoi, necazuri, mici bucurii. Mereu insa asteptand clipa ei de timp in care sa infloreasca, sa daruiasca si sa primeasca, in egala masura.
Nevasta

Spun nevasta si nu sotie. Mi se pare mai aproape de real prima denumire.
E ea... nevasta. Cea care are drepturi dar si indatoriri, cea coplesita de treburi si care se uita de multe ori pe sine. E ea... cea care se gandeste la confortul casei, la cresterea si educatia copiilor, la facturi, la cosul zilnic, la treburile „murdare” dintr-o relatie.
Nu mai e femeie... e doar o copie nereusita. Cat fals ca ar fi de trei sau patru ori femeie ca ea...face, ca ea...poate, ca ea... suporta.
Ma uit la mirese. Fericite, pline de visuri, mandre de rochia lor, de nunta lor. De prea mult „lor” nu se mai gandesc ca o viata „ in doi” presupune indatoriri, concesii, compromisuri, renuntari. E partea trista a casniciei. Nu e chiar asa! Am vrut sa arat ce e greu, nu e o regula sa fie asa. Toate acestea se impart la doi si se creaza un echilibru, e adevarat...pe o sarma la inaltime dar, se poate mentine. Cand incepe greul nu-ti mai place. Cui ii place? Dispare partea romantioasa. Mda! Pana si povestile nemuritoare ale bunicii se termina cu „ nunta”. Niciuna nu spune ce a urmat dupa ea decat ca... „au trait fericiti pana la adanci batraneti” Noi tragand, fiecare, concluzia noastra din „ pana la adanci batraneti’ ca, partea cu „ trait fericiti” am aflat, intre timp ca e greu sa mentii starea de fericire si ca ea presupune multe clipe de bine pentru care trebuie sa muncesti serios intr-o relatie.
Sa traiesti „ in doi” inseamna sa imparti totul fara a gandi cat dai si cat primesti. Un compromis, nu?
Viata zilnica implica si neplaceri, implica si lipsuri.
Spalarea rufelor sau a farfuriilor, ducerea gunoiului, nu e o ocupatie prea placuta!Peste toate astea trebuie sa inveti sa treci, sa le faci fata pastrand iubirea in interiorul relatiei. Aparitia copiilor maresc responsabilitatile, sudeaza. Iar vorbesc de ideal? Am spus ca imi place sa tind spre ideal.
Ca nevasta trebuie sa inveti sa imparti din tine. Mereu cat trebuie, unde trebuie si cui trebuie fara insa a neglija nimic din tine. E greu? Nu chiar asa de greu, as zice eu!
Toata chestia este sa nu te uiti pe tine ca persoana, sa nu uiti ce vrei si ce doresti. O casnicie ar trebui sa implineasca cuplul.
Nevasta... femeia care trebuie sa fie „ de detoate” in casa ei pentru a pastra relatia.
La urma urmei trebuie sa fim noi, indiferent daca suntem amante sau neveste trebuie sa ne respectam ca oameni. Ne putem privi in oglinda indiferent de ce relatie avem atata vreme cat ne simtim bine in pielea noastra.

Trairi

Timpul
Timpul este ireversibil. Ar trebui sa devenim sclavii bunelor obiceiuri, ai unor principii de la care n-ar trebui sa abdicam niciodata. Principii de toata lauda. Mda!
Sa nu faci rau!
Cui? Cel mai des ne facem rau singuri cu stiinta sau fara. Ne ranim gratuit.
Sa nu fi intrigant!
Pai da!
Sa nu injuri!
Cam greu. Simtim cateodata ca ne umplem de ziceri neortodoxe si ca explodam.
Sa nu barfim!
Ei na!
Asta ar insemna, intr-un final sa nu mai avem puncte de vedere asupra cuiva din teama de a nu parea barfa.La urma urmei ce e usor in lumea asta? sau...ce mai e usor, mai bine zis.
Timpul este ireversibil.Pacat ca ne dam seama de asta abia cand trecem binisor de prima tinerete si incepem sa ne intrebam ce lasam in urma noastra. Cam tarzii lamentarile!Cei cutezatori nu se lasa, incearca sa recupereze cate ceva din aceasta pierdere. E adevarat, toate "facerile" au timp al lor in scurtimea vietii. Se mai poate "lua" cate ceva pentru a mai compensa trecerea timpului.Tinerete? Timp din belsug si multa nepasare in trecerea lui.Chestia e ca...trece prea repede si prindem gustul de viata tot mai tarziu si vrem sa traim cam "pe ultima suta de metri" cum s-ar zice ce n-am trait atunci sau poate ca acum era timpul.
Timpul este ireversibil.Ne in conjuram cu obiecte. Obiecte care nu prezinta o necesitate dar le adunam pe langa noi uneori din vanitate, alteori din nevoia de a compensa altceva. De obicei un esec in ceva ne face sa umplem golul cu cate ceva. Ne incapatanam. Pierdem din vedere necesitatile sufletului si pe cele ale trupului. Ar trebui sa fie in atentia noastra. Restul este...umplutura.Cand trecem prin incercari grele, prin dureri uneori insuportabil de carat realizam ca am pierdut timpul, ca am trait fara a trai. Ca am fost doar umbre a ceea ce doream candva sa fim dar am uitat.
Moartea
"Murim cate putin in fiecare zi" citeam undeva. Adevarat pana la durere. Ce ne facem insa cand murim cate putin in doi? Cand nu ne pasa, cand ne facem ca nu vedem boala in care ne scaldam si care duce mereu spre acelasi final. Moartea. De ce?Nu ne invata nimeni prin scoli cum trebuie sa traim sau sa pretuim viata. Ni se spune ce sa facem, ce sa nu facem. Cum sa facem, cum sa nu facem. Adevarata valoare a vietii trebuie s-o descoperim singuri si sa ne oprim fiecare la ce credem ca e adevarat. La urma urmei asta e adevarata savoare a vietii. Sa descoperi singur!Obosim in relatii moarte doar pentru ca ne obisnuim cu locul nostru in acea relatie si nu stim sa traim altfel. O viata searbada doar de dragul aparentelor. Ce dezamagire!Ce faci in ziua in care te trezesti cu un strain langa tine si realizezi ca n-ai nimic in comun cu el?Iti amintesti de el, cu ani si ani in urma ca fiind singurul din viata ta si te intrebi de ce oare?Derulezi totul ca sa afli cum s-a declansat boala. E greu de realizat in timp pentru ca boala a fost acolo tot timpul, in stare latenta si a asteptat ca o fiara, la panda, momentul de neatentie ca sa se repeada. Si s-a repezit, a sfasiat, a rupt pojghita si-asa subtire dintre tine si el. Atunci s-a declansat totul. A tot crescut si, incet incet a cuprins totul. Nu ai vazut preocupat cu cotidianul din jurul tau si daca, in clipe rebele ai simtit mirosul ei ai deschis un geam si-ai aerisit.Te-ai inselat singur.Boala evolueaza si duce spre acelasi final.Incepi vreodata sa-ti faci un examen de constiinta?Daca da...sari multe etape, lasi unele intamplari sa-ti vina in minte cu anume intensitati, asa cum au fost ele atunci, la timpul lor. Altele se estompeaza pana-si pierd cu totul esenta. Pe altele le ignoram iar pe multe nici nu le mai stim. Ce rezulta? Mai nimic sau...multa risipa. Te doare? Cred si eu. Realizezi ca cel de langa tine e un strain care, poate, te-a inselat de nenumarate ori dar n-ai vazut doar pentru ca nu te-a interesat."Murim cate putin in fiecare zi"