Povestile batranului

Poveştile bătrânului

Vine o vreme când amintirile se strâng în fiecare poate prea multe decât poate duce un om şi-atunci simţi nevoia să le slobozi,să-ţi mai uşurezi sufletul.Vesele sau triste,amintirile ne aparţin.Ni le dă viaţa,ni le dă Dumnezeu,ni le dă drumul şi destinul fiecăruia dintre noi,cei truditori.Datoria noastră este să le adunăm în noi.Uitate sau nu, ele sunt în noi şi la un mic semn evadează în aduceri aminte depănându-şi povestea.
“Poveştile bătrânului” conţin memoria unui nuc.Amintirile stocate de el în lunga lui trecere prin viaţa celor cu care a venit în contact.
Să nu credeţi că pomii sau florile,sau păsările,nu au memorie,nu au amintiri.Chiar şi un scaun păstrează amintiri despre cel care l-a cioplit cât şi despre cel care a şezut pe el.Şi poate că,atunci când se transformă în flacără duce cu el pe gura hornului toată existenţa lui.Cine poate ştii?
Nucul meu a trăit trei generaţii şi a adunat poveştile lor de viaţă.A asistat oarecum la venirea mea pe lume şi m-a văzut crescând în legănuşul făcut de tata până am învăţat a merge şi m-am apropiat de trunchiul lui.Era atunci un înţelept!
Bătrânul,este un nuc,sădit în curtea casei mele foarte de demult de către o mână de om sau cioc de cioară…nici el nu ştie bine.Era prea firav şi nu păstrează în magazia amintirilor venirea lui pe lume.S-a trezit mlădiţă,subţire nuieluşă într-o curte.Singur.Nu-şi aminteşte ca atunci,să fi avut cu cine schimba o vorbă în limba lui “pomească” aşa că…a tăcut,a privit şi a adunat trăirile oamenilor pe care îi vedea trudind sau lenevind în preajma lui.
A fost ocrotit de mic şi cioc de “cârâitoare” din gospodărie nu l-a atins.S-a simţit iubit şi ştia că trebuie să fie ceva special.A crescut privind la stele,dorind să se poată înălţa cât mai aproape de ele să le audă poveştile.
Ştia că ele au poveştile galaxiilor în strălucire şi-şi dorea să afle,să ştie,să adune.
Aşa s-a înălţat cât mai sus.Pe când crescuse destul de mărişor,o mână de tânără femeie a sădit în apropierea lui o nuieluşă cu două-trei frunzuliţe.
Se uita de sus la tânăra femeie.Era frumoasă.O zărise în urmă cu câteva zile intrând pe poarta casei cu mare alai îmbrăcată în rochie albă.Auzise lumea de pe sub el că era “mireasă”.Se îndrăgostise de ea şi îi plăcea să o urmărească.Mâinile ei harnice schimbau faţa locului.Nu era vorbăreaţă dar plângea mult şi avea o tristeţe în privire care pe el îi înduioşea foarte mult.
O văzuse într-o dimineaţă scormonind pământul de lângă casă şi depunând acolo o nuieluşă.Îl atrăgea teribil de mult ,ca un magnet,nu mai privea în sus,spre stele ci în jos,spre ea.
Privirea lui o ocrotea şi-şi ferea crengile la o parte lăsând razele soarelui să o încălzească.Curând,frumos împodobitî de frunzuliţe şi învigorată de căldura soarelui,nuieluşa prinse a suspina.
-Mmm,bună ziua!-o auzise într-o dimineaţă,întinzându-şi lăstăreii spre cer.
-Bună ziua mlădiţă firavă!-îi răspunse surprins că putea vorbi cu ea,ce eşti tu ,mlădiţă firavă?
-Oh!O viţă-de-vie.Rodesc rod gustos,mâncat de copii şi băut de cei mari.
-Te poate bea cineva ?Cum ?
-Oh !Rodul meu se transformă prin munca omului într-o licoare care face şi bine,şi rău.
-De unde ştii tu atâtea ?Eşti atât de mică !Eu nu îmi amintesc nimic de mine.
-Eeee !M-a adus tânăra femeie din grădina părinţilor mei.Am luat cu mine amintirea rolului meu şi mulţumesc cerului că am fost aleasă să pot rodi.Vezi tu..nucule..
-Eu sunt un nuc ?
-Adică tu…nu ştii ce eşti ?
-Păi nu !Nu exact.Ştiu că sunt un pom special pentru că am fost ocrotit.
-Eşti un nuc şi,după câte văd,eşti unul frumos !
-A !Merci de apreciere !
-Ehe !Şi după câte văd eşti şi manierat.
-Manierat ?Măi să fie !
-Mda !Eu sunt o viţă-fetiţă acum,voi face rod abia peste trei ani.Până atunci voi creşte şi mă voi căţăra pe zidul casei cu cârceii mei acrişori ca să pot să mă înalţ.
-Te pot ajuta eu !
-Cum mă poţi ajuta tu,nucule ?
-Îmi cobor,uite,creanga asta,până la tine şi te las să te agăţi de ea.Apoi,vei creşte în crengile mele şi vei fi aproape de soare.Am văzut că-ţi place,şi lumina,şi căldura lui !
-Oh !Da !Ador soarele !El mă ajută să cresc şi-mi va coace rodul când va voi să vină!Mulţumesc !Gestul tău este cavaleresc !
Aşa a început idila dintre ei !

la "ciordit"

-Hei,scuipã-n sân,fa Mãrioarã,în ãla mare al tãu cât roata carului!Las' drac fata în pace cã vine tacs-o şi-ai feştelit-o fa! -Pãi bine fa,Caterino,îmi rupse frumuseţe de lãntete din gardul ãl de la drum!Când o veni omu' meu acasã o s-o cam bumbãceascã pe drãcovenia asta venitã de la oraş!În fiecare vacanţã bagã pe dracu în sat asta!Crivdoas-o!Dacã n-ai decât nişte "fleşcãite" acolo,te iei de ale mele,fa! -Ei na!Zisei şi io aşea,sã te complimentez da,dacã nu ştii de glumã nu mai zic,na!Iar cu asta micã...io spui sã te abţii fa cã o încurci cu tacs-o! -Pãi..sã şi-o ţie acasã!Ar trebui legatã cã asta...nu-i fatã!Ãsta-i drac! -Drac,drac da...nu dracu' tãu!Dute la uica Nicã şi zii tãrãşenia.Vine el şi-ţi reparã "frumuseţea" şi nu ştie al tãu de lãntete! -Aşa zici?De!Ştiu şi io? Se scãrpinã în barbã lelea Mãrioara şi privi lung la lãntetele ãla rupt.Lelea Caterina era cu vorba bunã.Tare o mai iubeam cã mã scãpase sãraca de la o sumedenie de "cafteli"! Ãl lãntete ca ãl lãntete da...julitura de pe fundul meu ustura al dracului de tare cã nici jos nu stãteam bine,doar aşa...pe-o bucã mai reuşeam,cu chiu cu vai! Îmi era şi ruşine sã-i arãt buca "nenorocitã" lu' uica Nicã cã el era bãrbat şi nu se putea uita tocmai la fundul meu de domnişoarã aşa cã...înghiteam în sec şi-mi vedeam de treabã!Adicã...trãgeam cu urechea la "taina" celor douã lele sã stiu cum sã-mi feresc batâr buca cea sãnãtoasã! Da...se meritase zic io cã,"ciordisem" bunãtate de ionatane,mari cât pumnul meu şi roşii.....!Mmm! Nu mã lãsase inima sã trec nepãsãtoare pe lângã ele!Bine cã-şi legase lelea dulãul ãla mare şi flocos cã,pocitania nu se lãsa niciodatã ademenit nici mãcar cu bucata mea de carne din mâncare! Cât o-i mai sãri ãl gard la lelea Mãrioara nici io nu ştiu cã-s ditai capra!Mân' poimân încep bãieţii sã umble dupã mine,aşa zice mama şi io tot cu gândul prin pomi!Mare brânzã zic si io!Musai sã umble ei dupã mine?Poa' umblu io! Adicã-tã-lea...nu se poa' şi aşa?E bãtutã în cuie chestia asta cu umblatul? Bah!Io sã fiu sãnãtoasã cã de bãieţi nu duce nima lipsã! Cu pomii e mai greu!La oraş nu-s decât d'ãia ornamentali,aşa le zice,şi ei,nu fac fructe!Doar p'aci mai gãsesc "roade" şi cum sã nu te împingã pãcatu' sã "ciordeşti" câteva cã-s aşa de bune! Lelea e de vinã!I-am cerut şi nu mi-a dat!Parcã murea dacã mai uşura pomu' de un roş mare şi zemos!Apãi..mi-am luat singurã vreo 5 cã,m-a ghicit şi-am rupt prostia aia de lãntete şi mi-am julit buca fir'ar sã fie,cãnd am fugit sã nu mã prindã cã e aprigã la mânie şi-mi scãpa vreo trei scatoalce! Singura soluţie fusese fuga,sãnãtoasã şi când e vorba de fugã...nu mã prinde nimeni!Am antrenament adicã!Asta e!Fiecare cu talentul lui!

Lumea satului

LUMEA SATULUI
-Hei,pupezică cintezică,ia fă-ţi faţa aia frumoasă înco’ace,să te văz mai bine la culoare!
-Măăă,uica Nică,i-o vin da..fără plesniri pe la urechi că te spui lu tata şi ştii tu că nu-i place să te iei de fis’a!
-Hai taci!Vin înco’a şi lasă gargara că nu-ţi fac nic’a,io-te,promit!
-Bineee,io vin daaaa să nu zici că nu ţi-am zis!
Negociasem cu moşu la gard.Boacăna eu o făcusem că-i rupsesem o cracă de la corcoduş da,erau ale dracului de bune,mari,roşii,zemoase..!
I le duceam mamei Jenica şi-mi făcea chisăliţă pe care-o mîncam cu pâine dumicată.Ehe!O bunătate!Mi se roşea limba!
Uica Nică era mai..şturlubatic aşhea din fire şi mai nervos când făceam draci da,avea un suflet mare şi bun ca pâinea scoasă din ţăst!Îl mai ajutam când veneam în vacanţă că era singur.Mai la apă,mai la porc,mai la magazinul comunal după tabac!
În rest,satu’ era mai mult amorţit.Doar gâştele gâgâiau în praful uliţelor şi gâscanii scoteau „ţipete” când te apropiai de boboci.
Mergeam la Coşuşte,o apă care curgea prin marginea satului,la scaldă,gălăgie mare ,şi noi şi gâgâitoarele alea!Prindeam „chioare”.Nişte peşti mici şi albicioşi care se ascundeau pe sub pietre.Îi „apucam”cu mâna şi-i frigeam pe scobitori.
Mergeau cu mămăliga făcută de mama Jenica şi răsturnată pe masa mică cu trei picioare.O tăia cu aţa.Noi şedeam pe scăunele mici ,cu strachina de lapte în faţă şi musai cu linguri de lemn!casa mamei Jenica avea verandă înaltă şi paturile erau înalte,cu saltele umplute cu paie,foşneau sub mine şi sub pernele înfăţoşate era busuioc şi lavandă.Mirosea dumnezeieşte!Era o linişte!
Doar în vacanţe mergeam la Şişeşti.Şi nici atunci prea des.Era frumos satu’şi liniştit.Îl mai agitam noi,eu cu sor’mea,deh,fete de oraş!Ne cocoţam în toţi pomii şi săream pârleazuri!Feciorii satului,da..şi fetele,ne priveau cu invidie.Eram îmbrăcate „ca la oraş”.Se „râdeau”de noi la fântână că nu ştiam să învârtim roata şi să slobozim găleata.E!Asta a fost o dată,de două ori că p’ormă,am prins şpilu şi le-am dat clasă!Că ce?Adică,io dacă eram de la oraş şi-aveam apă la robinet parcă nu puteam învăţa să scot apă din fântână?Mare scofală!Acu’sincer,a fost mare scofală da…mi-a luat palma foc pe roată încercând să mai încetinesc învârtitul acela ameţitor şi,ioi,ioi,ce m-am speriat când a făcut găleata „pleosc” în apă!Da şi io,m-am dat „grande” în faţa lor şi n-am zis nic’a de durere.Am strâns din dinţi şi-am lăcrămat în tăcere plecând cu găleata plină ochi cu apă rece şi bună.
Mama Jenica s-a minunat de curajul meu şi mi-a oblojit rănile din palmă zâmbind şăgalnic.
-Mă fată,mă!ce n-ai rugat-o pe Mărioara,asta era o verişoară din sat,să te-ajute la fântână?
-Poi da!Să râză de mine apoi că nu ştiu!
-Cum să râză mă?Ce s-a zănghinit?
_Zănghinit,nezănghinit am văzut io cum se uita,că era acolo cu un fecior şi „se râdea”de mine!
-Ei las că ţi-o scarmăn eu,frumuşel!
-Nu.Nu.Mamă Jenica,las că se vindecă,nu-s rea de carne!
-Apoi,cum zici tu,nepoată!
Incident închis.În două-trei zile s-a vindecat rana mea şi m-am dus iar la fântână,le-am dat clasă „ţăranilor”!
După amiază,pe la orele 5,tot tineretul satului începea să se adune la fântână.Era una singură,pe „şusea”,cam prin mijlocul satului.Acolo se făceau şi desfăceau iubirile.Se coceau şi răscoceau bârfele satului.Asta în timpul săptămânii că,duminica ,la horă,toată lumea trebuia să ştie care cu care e şi care cu care nu e!
Nu-mi băteam io capul cu horele lor,aveam vreo 15 ani şi nu mă interesau da..îmi plăcea să observ „facerile”lor!Mă amuzau şi mă fascinau,în acelaşi timp,la oraş nu era aşa!Parcă era mai frumos la „ţară”!Şi unde mai pui că am jucat şi la horă şi m-am descurcat binişor pentru o „orăşeancă”!

DE TAINA

-Mămăică,nucul acesta e vrăjit?
-De ce spui asta pui?
-Nu ştiu!Mie mi se pare că vorbeşte cu mine.Nu vorbeşte?
-Ştiu şi eu fată?O vorbi el,pe limba lui „pomească”!
-Ăăă!Poi copacii au şi ei o limbă a lor?
-Păi dacă tu îl auzi vorbind,înseamnă că au,nu?
-Poi dacă eu înţeleg ce zice,înseamnă că,vorbeşte „omeneasca”,nu?
-Io-te că nu mă gîndii la asta!Mă,tu ştii că eşti deşteaptă?
-Ei,lasă şi mata mămăică,nu mă lăuda!
-Etete la ea!Adică’tă’lea de ce să nu te laud,”drac împieliţat”?
-Na că..mă trântişi acu’ de-mi merseră fulgii!
Era unul din dialogurile „stilate” pe care le aveam noi două în după-amiezile,în special ălea de vară când e atâta linişte că s’aude musca bâzâind!
Că,noi două stăteam de taină tare mult şi o întrebam de „detoate”.Ştia a povesti,avea haz şi le zicea cu tâlc şi nu ştiam de unde ştie atâtea că n-avea şcoală de loc şi fusese numai printre străini de pe la doi ani de când rămăsese orfană.Poveştile ei însă,atâtea câte-au fost mi-au rămas în suflet şi azi,încerc să-mi deschid porţile şi să le slobod în lume!Acum sunt destul de „coaptă” şi trecută prin multe că,viaţa,uneori nu se joacă cu noi doar jocuri plăcute,mai joacă şi „leapşa”!
O întrebam mereu de Bătrânul nuc,ăl de acoperea cu coroana lui întreaga bătătură.O minunăţie!Eu îi ziceam „Bătrânul” pen’că era mare şi gros şi pen’că,mă primea în casa lui,aia dintre crengi,cu mare cinste.Cocoţată acolo,la locul meu,mă simţeam ocrotită de el şi adormeam legănată de şoaptele frunzelor cu aromă de iod.Parcă-mi spunea poveşti!
Acolo am aflat eu taine şi semne prevestitoare ale drumului şi sorocului meu pe planeta asta!M-a învăţat să visez Bătrânul meu!
El cu şoaptele şi mămăica cu cuvintele.Destoinici profesori!
-Mămăică..de ce creşte viţa aia în nucul meu?
-Mă fată,mă!Pă ce,ista e nucul tău?
-Poi da!Nu-ţi zisei că vorbeşte cu mine?
-Etete la ea!Şi ce?Dacă vorbeşte cu tine e al tău?
-Poi da!Şi tu eşti a mea!
-Da,da!A ta!Cum nu!Măi „drac împeliţat”,aiştia doi au o poveste a lor pe care,eşti prea mică să o înţelegi.Poate să mai creşti niţel!
-Acu’,nu se poate mămăică?
-Deh!Ce să-ţi zic eu?Nu pricepi tu şi nu mă pricep nici eu să-ţi zic cum devine chestia.Îţi zic doar că,un umăr adevărat este un umăr care-ţi stă alături pe vecie şi,mersul pe-acelaşi drum se face cu sacrificiu şi dăruire şi,cu multă iubire,drac împeliţat,să nu uiţi!Iubirea este cel mai frumos cadou pe care Dumnezeu ni l-a făcut!
Povestea n-am mai aflat-o niciodată.Mămăica s-a prăpădit prea repede.Avea doar 54 de ani când Dumnezeu a chemat-o la el să-i asculte poveştile şi toată viaţa am dus dorul unei „mămăici” plecată prea devreme care, a lăsat un „drac împeliţat”cu ochii în soare şi cu poveşti pe care să şi le spună singură!

CUIBUL

-Dă-te jos de-acolo!Mi-ai mâncat sufletul!Să vezi ce scărmăneală îţi iei!Cât ai să stai acolo,drac împieliţat?Trebuie să te taie şi pe tine ale nevoi? Săraca bunica,mamaie cum îi ziceam eu.O aduceam la exasperare şi era un "munte"de om!Înaltă,bine legată,femeie muncitoare,învăţată cu greutăţile şi cu viaţa,nu tocmai "roză"pe care o avusese.Se învăţase cu palmele bătucite de muncă,crescuse trei fete şi dusese greul întregii gospădării că tataie...mai plimbăreţ,trăgea chiulul pe cât putea de la îndatoriri!Eu însă..îi pusesem capac da...mă iubea!Şi o iubeam şi eu! În faţa casei aveam un nuc,unul enorm,la un pariu pus de tata,trei barbaţi au reuşit să-i îmbrăţişeze trunchiul.Mare prietenul meu,nu glumă!Lângă zidul case era un butuc de viţă care crescuse în nuc.Atipic aş zice,ştiut fiind că la umbra nucului,nu creşte nimic,din câte ştiu eu! Ei!Ăştia doi,contrazicând sau întărind regula reuşiseră!Sau poate că,aşa cum bănuiam eu,erau îndrăgostiţi şi se ajutaseră reciproc.Sau poate că viţa fusese plantată când Bătrânul era mlădiţă,poate erau de-o seamă!Nu ştiu,se petrecuse când eu nu eram apărută în peisaj!Şi nu mi-a spus nimeni povestea lor,doar ce mi-am imaginat eu! Cert este că viţa era acolo,bine merci,împletită în nuc,urcând cu cărceii şi cu rodul ei spre cer!O comuniune bizară dar superbă dovadă de iubire şi de dăruire,am zis mereu! Acolo sus,în coroana Bătrânului meu îşi făcuseră cuib o familie de guguştiuci.Bineînţeles că m-am împrietenit imediat cu dumnealor.ei m-au acceptat şi încropeam mici dialoguri.Eu le aduceam pâine ei îmi cântau!Schimb reciproc avantajos1Când apăreau cele două ouă în cuib nu prea mă mai lăsam dusă de acolo decât la îndatoririle mele sociale...dusul la şcoală,teme,învăţat,chestii d-astea!Obligaţii,ce să-i faci!Toţi le avem! Aşteptam cu înfrigurare "cântatul"ouălelor. Pentru cei necunoscători voi explica cum devine minunea asta,pentru că este o minune! Înainte de a ecloza(ptiu,adică..să iasă puiul afară din ou),începe să piuie .Eu numesc momentul acela "cântatul"ouălelor.Mai târziu,la casa mea când scoteam pui la incubator,mă înebunea de fericire când auzeam corul puişorilor în găoace! La început se vede o mică umflătură pe suprafaţa oului.E primul cioc.Acea umflătură creşte culminând cu spargerea cojii şi scoaterea vârfului ciocului afară.Atunci puiul prinde putere şi încredere în el şi continuă munca de Sisif.Aveam impresia atunci că sunt în găoace,alături de pui şi mă lupt şi eu pentru victoria ieşirii la lumină şi începerea vieţii "în libertate!. Se chinuie aşa un timp destul de multişor,dă ocol oului,şi când a spart ca un capac..waw..tâşneşte afară dornic de viaţă.E ud şi urât! Puiul de găină e frumos când iese din găoace,puii de guguştiuc şi cei de porumbel,şi bineînţeles că mai sunt şi alţii asemeni lor,sunt urâţi tare!Dar faptul că eu ştiam lupta dusă şi faptul că fusesem acolo,alături de el în acel moment mă făcea să-l iubesc.De fapt erau doi,mereu sunt două ouă în cuib şi mereu ies pereche,un el şi o ea care rămân toată viaţa împreună alcătuindu-şi la rândul lor cuib pentru pui. O minune a lui Dumnezeu este orice nouă viaţă apărută care face ca ciclul să continue şi să existăm. Săraca mamaie,nu mă pricepea ea pe mine!Ce făceam eu,acolo sus,nu o interesa pe ea.Ea era o femeie simplă,trudită,nu cu minte şturlubatică!Nici nu avusese vreme de jucat cu păpuşile,rămăsese orfană de pe la doi ani!Eu?Mah!Cu mintea prin copaci şi atunci şi,cred că...şi acum!Oricum,nu departe! Pe ea o interesa sănătatea mea de nepoată "drac împieliţat",că se întâmplase să cad de-acolo de două ori şi le dădeam oarecum răcori pe spinare când mă vedeau cocoţată acolo sus. Odată am căzut pe-o saltea proaspăt reparată de tata cu arcuri noi,legate frumos şi cu migală.Praful s-a ales de ea dar,mi-a salvat pielea!Şi-adoua oară pe-o grămadă de nisip.M-am ales cu julituri,"belituri",vânătai şi-alte căteva contuzii mei mici şi trecătoare pentru blana mea de copil! Nu m-am învăţat minte însă niciodată şi unde vedeam un pom,un gard,eram sus,fără a mă gândi vreodată la consecinţe. Mah!Copilăria are acest avantaj.Ne e frică de umbre,întuneric dar nu ne temem de "drăcoveniile"pe care le putem face la lumina zilei!

Chimonoul negru...2

-2-

Se pregătea de întâlnire.Ca de fiecare dată începea cu o baie.Se epila,îşi ungea trupul cu creme aromate.Mereu atentă la toate detaliile.Ochii iubitului erau unii care vedeau tot,care se băgau peste tot şi ea,vroia să fie perfectă.Urmă manichiura, mereu ezita în alegerea culorii lacului.Şi-apoi…treaba cea mai complicată.Deschidea şifonierul şi începea să scoată hainele pe rând,cu răbdare,să probeze,să se uite în oglindă,să asorteze.
Reuşea într-un final să se pună de acord cu imaginea din oglindă şi îşi mai verifica încă odată geanta.
Punea acolo,lângă chimonoul ei negru cu dragoni portocalii,papuci şi obiecte personale,beţişoare parfumate,candela cu aromă de scorţişoară şi multe lumânărele.
Când suna telefonul ştia că iubitul o aştepta şi cobora grăbită.
Primul contact,atingerea,pe care amândoi o visau şi o doreau pe toată perioada cât stăteau despărţiţi de viaţă.
În maşină era prima lor lume de atingeri.
Buzele se apropiau cu lăcomie şi se atingeau sfâşietor.Limbile prindeau viaţă şi-şi dăruiau aromele.Gura îi primea cu iubire limba,o prindea între dinţi şi o muşca uşor apoi îi oferea gurii celuilalt limba şi le lăsau să danseze împreună şi să-şi spună poveştile doar de ele ştiute.
Mâinile căutau căldura trupului celuilalt.Braţele femeii cuprindeau trupul bărbatului protector,aşa cum prinde mama pruncul,aducându-l lângă inima ei.
Se lăsau ameţiţi de atingerile care le erau refuzate pe timpul despărţirilor.
Odată ajunşi în casă începeau să se dezbrace printre şoapte aromitoare de dor şi aşteptare.În aşternuturile foşnitoare se lăsau îmbătaţi de aromele trupurilor.
Bărbatul se aplecă asupra sânului şi îi cuprinse sfârcul cu gura sugându-l încet.Femeia se încordă gemând de plăcere arcuindu-se spre gura bărbatului.
Acesta continuă să coboare cu gura,sărutând fiecare milimetru de piele întâlnit în cale până ajunse între coapsele femeii.
Aceasta tresări şi gemu şi mai tare,desfăcu picioarele primind capul bărbatului între coapse.
Locul era fierbinte şi umed,iar bărbatul îl gustă cu lăcomie.Îi fusese un dor nebun de gustul iubitei lui!
Limba i se plimba pe clitorisul mărit de dorinţă al femeii,alunecând în jos,spre intrarea în vagin.Trupul femeii tresări de plăcere şi începu să se mişte pe gura bărbatului.
O pătrunse cu limba.Vaginul era fierbinte şi fremăta de viaţă.Se retrase iar urcând spre clitoris.Îl cuprinse cu buzele şi începu să îl sugă.
Femeia începea să geamă mai repede,
Respiraţia i se accelera.Îi cuprinse capul cu mâinile şi îl apăsă între coapsele ei.Picurii de transpiraţie li se prelingeau pe trupuri.
Într-un spasm,femeia se ridică cu bazinul spre gura bărbatului iar gemetele ei se pierdură ca o muzică în urechile bărbatului înebunit de fericire.
Se ridică dintre coapsele ei şi veni spre ea.O sărută adânc dându-i să guste aroma ei după care o ţinu strâns lipită de el,şoptindu-i cuvinte de dragoste.Lăsând-o să-şi savureze orgasmul alături de el.

¤¤¤
Îşi pierduse încrederea în ea cu foarte mulţi ani în urmă.Nu mai dorea decât să se poată trezi dimineaţa pentru aş continua viaţa,aşa cum o avea pentru că,iubea viaţa,adora să viseze.Îşi ascunsese visele în suflet,le pusese pe picioare şi le legănase pânâ le adormise.Pitită acolo ţinea în mână clipa rătăcită!Erau singurele bunuri pe care oamenii nu i le răpiseră!
O viaţă risipită acum,plină de temeri şi nesiguranţă.
Asemenea ei,mii de femei se risipesc în vieţi care nu le aparţin dar rămân în ele doar de dragul siguranţei,sau al ambiţiei,sau poate al convenienţelor sociale.
Teama de bârfă,de arătatul cu degetul ,nesiguranţa femeii în puterea cu care este înzestrată au împins-o la marginea societăţii.Dar,ca o mare stupiditate,femeia este condamnată şi catalogată tot de către femei.
Bărbaţii acuză mai puţin.
Cele care dau cu pietre într-o femeie care vrea să-şi depăşească condiţia de „margine”,sunt tot femeile.Alea ofuscate,alea apucătoare de lucruri interzise dar care ţipă în gura mare moralitatea lor.O moralitate în care ele,nu cred nici-o secundă.Şi totuşi…femeile se ridică.Îşi cer dreptul la viaţă,dreptul la trăire,dreptul la respect,dreptul la iubire!Aşa cum vor ele,cum simt şi nu cum sunt manipulate de păpuşarii care au pus stăpânire pe viaţa lor!
Tot mai mult femeia se caută şi se regăseşte în sentimente şi trăiri.Se vrea un întreg de simţiri ce se cer respectate pentru că,femeia se dăruieşte pe sine în iubire.