Recordatio!

Azi m-am hotarat sa vorbesc despre lucrurile triste din viata omului. Sunt putin trista si mai mai mult dezamagita de falsitatea lcelor vii asa ca, o sa vorbesc despre cei plecati. In bezna timpului umblam cateodata cu o mica lampita cautand imagini din trecut, oameni pe care i-am iubit sau cu care am avut doar afinitati. Cautam uneori chiar si amintirile neplacute doar pentru a ne aduce aminte de greselile noastre sau ale altora. Zambim sau ne revoltam dar intotdeauna in negura aia exista iertarea ca ceva suprem si binefacator. Cei ce nu iarta sunt inchisi in colivii. Dureros este ca au cheia de la colivie si oricand pot deschide usa si respira dar, prefera sa zaca acolo bolnavi de neiertare. Mereu exista amintiri care dor pentru ca mereu exista oameni pe care i-am iubit si nu-i mai avem prin zilele vietii noastre in stare materiala. Un parinte, un copil, o bunica, un prieten, un iubit. Oameni care, cu existenta lor au schimbat ceva din existenta noastra si ne-au lasat ceva din ei. Mi-au placut intotdeauna cimitirele. Linistea pe care o aduc se aseaza peste agitatia cotidiana si aduca parca purificarea.. Poate fi doar o parere.Sau poate parea morbid sa vorbeste de ele. Mormintele sunt fie triste, fie vesele, ca si oamenii. In fata unora te opresti, zabovesti, citesti. Iti faci o cruce adanca intru odihnirea celui raposat si pleci in drumul tau. Din fata altora pleci grabit ca si cand o energie negativa ar incerca sa te insface. Pe altele... le ignori pur si simplu, pe altele nici nu le vezi. Mai sunt mormintele-monument, le vezi de cand intri pe poarta cimitirului. Nu ma atrag toate. La unele ma opresc si simt durerea dar pe altele le ocolesc. Nu-mi place fastul. Mai ales cand vine vorba de moarte. Cred ca daca ai de dat ceva unui om, indiferent de ce natura, de la respect, iubire la avere, sau obiecte e bine s-i dai cat traieste si se poate bucura si folosi de toate aceste daruri. Cand moare, nu mai conteaza. Suntem suflete si nu putem cara nimic cu noi in afara de sentimente. Materialul ramane pentru carcasa, sufletului ii trebuie cu totul altceva. Am sa va spun o poveste trista. In urma cu ceva ani, ma mutasem de la oras intr-o comuna aproape. Lume de la tara, oameni simpli dintre aceia care-si duceau dimineata vaca la cireada si veneau acasa pentru a lua sapa la spinare si a purcede pe tarla, la munca campului. Oameni care nu aveau decat " amarata aia de pensie de C.A.P ", de cateva sute la vremea aia. Obligati, intr-un fel sa munceasca pentru tot ce puneau pe masa. Spun obligati pentru ca tot ce faceau, faceau din automatism. Asa faceau din tata in fiu! Isi transmiteau "meseria campului" ce pe-un ritual. Pe strada mea erau insa ceva mai emancipati. Adica...aveau bai in casa, cu closete desi, celor mai batrani le venea peste mana sa le foloseasca si tot la cel din fundul curtii mergeau, ceva de genul..." maica, aci mananc si din colo..."! Isi trimisesera copiii pe la scolile de la oras si nu prea-i mai puneau la muncile campului decat rar, toamna cand se adunau prea multe si oasele lor batrane nu mai pridideau cu treaba. Oricum ei isi doreau o viata altfel decat cea agrara! In schimb, traditiile si obiceiurile se pastrau cu sfiintenie. Nuntile, botezurile, inmormantarile se faceau dupa aceleasi ritualuri stravechi, se mosteneau si se respectau si de cei foarte tineri. Biserica este locul de adunare a lumii satului. Un preot bun isi cunoaste foarte bine enoriasii si stie, prin harul sau sa-i adune la slujba de Duminica sau la slujbele de peste an. "Al nostru" era unul cu har si cu aplecare spre cunoasterea omului. Avea si el, ca tot omul, de altfel, metehnele lui pentru care insa nu noua trebuia sa ne dea socoteala ci bunului Dumnezeu la dreapta lui judecata. Parintele Vasile se implica foarte mult in viata comunitatii si multe lucruri bune a savarsit si inca mai savarseste. Sa revin la povestirea mea. Cum spuneam...peste drum de casa mea locuia o familie numeroasa. Multi la un loc, asa cum se poarta in lumea satului. Adica, in aceiasi curte copii isi faceau casa lor dar mancau cu totii la aceiasi masa. Vecinii mei, ai batrani, le zicea lumea " a lui Friscoi" sau..."Titila". N-am stiut niciodata de unde veneau poreclele da...tot neamului lor le ziceau asa. Aveau patru copii. Doi baieti si doua fete. La vremea cand m-am mutat eu erau casatoriti toti, pe la casele lor. Fetele la oras, baietii cu ei in curte. Unul avea casa acolo iar cel mic statea cu ei.Cand se strangeau toti de sarbatori sau onomastici parca era nunta! Povestea mea trista se refera la nora cea mica la alde " Friscoi". Fata de oras, cu oares`care stare. Tata`su mare pe la I.T.C-ul constantean, pe atunci. Nu le avea cu muncile campului " de nici-o culoare" cum zicea soacra-sa, tanti Caterina. Nici nu vroia sa auda de sapa, de animale...si aveau de detoate pe langa casa...oameni gospodari de altfel! Cel mai mult, ei si altor cateva vecine la placea sa stea la poarta si sa sparga seminte. "Sport national" as zice eu in Romania! Pe la 29 de ani a facut un atac cerebral, au salvat-o doctorii atunci dar a mai trait cred ca o luna pana cand a mai facut unul care i-a fost fatal. De 10 ani, de cand se maritase ai ei nu prea o ajutau, material, nu se intelegeau. Cand a murit au imbracat-o in cojoc si caciula de nutrie. La ce i-au folosit? Cat a trait avea un palton oarecare si iarna umbla in capul gol. Conteaza? Te mai incalzeste cu ceva? Nu cred. Nici fastul unei inmormantari si nici un cavou de marmora cu ingerasi si briz-brizuri, coronite si floricele nu te ajuta sa revii printre ai tai! Da-i omului cat traieste. Iubire, bunuri materiale, respect, sa se poata bucura sau sa-si incalzeasca oasele cand e frig! Asta e adevarata pomana! Au trecut ceva ani de cand a murit. Barbatul ei s-a recasatorit dupa , cred ca trei luni de la inmormantare, copilul a crescut, intre timp s-a prapadit si tatal ei. Singura care mai poarta durere si-i aprinde o lumanare la mormant e soacra ei. Da. Caterina duce povara dusului la cimitir cu mersul ei leganat, cu cosnita cu de impartit, cu tamaierul fumegand. Simplu, fara fast, doar lacrimi si aduceri aminte. Aduceri aminte. Unele triste, altele vesele. Umblam din cand in cand cu o lampita prin negura lor cautand oameni pe care i-am iubit sau cu care am avut afinitati.