Curcubeu

Iubeşte-mă în albastru
Într-o lungă zi de vară
Cand cerul se oglindeşte
În ochiul unui lac
Iubeşte-mă în roşu
prin petale de trandafiri
cu pasiune şi cutezanţă
să nu te pot uita.
Iubeşte-mă în verde
în culoarea ochilor tăi
să te pot avea
până-n adâncurile irişilor.
Iubeşte-mă pe-un curcubeu
aruncat după ploaie
peste visele noastre
colorate de iubire.

Magiciană

Sunt magiciană şi pot
să schimb încruntarea cu-n surâs,
să schimb lacrima cu-n trandafir,
să schimb durerea cu alinare
să schimb dorul cu mine.
Sunt magiciană şi pot
să schimb noaptea cu zi
sau ziua cu noaptea.
Să schimb apusul cu-n răsărot
sau răsăritul cu-n apus
să schimb dorul cu tine.
Sunt magiciană şi pot
să te iubesc cu trupul şu sufletul,
cu gândul meu.
Sunt magiciană şi pot
să-ţi dau putere din puterea mea
Speranţă din speranţa mea.
Dor din dorul meu
Vis din visul meu.
Sunt magiciană şi pot
să-mi las spiritul liber
alături de-al tău
să colinde lumi vrăjite
să se împlinească.
Sunt magiciană şi pot
să mă unesc cu tine în eternitate.

Când

Când nu eşti cu mine
mă pimb prin tine
mă joc cu şoaptele tale
cu sărutări dorite.
Când nu eşti cu mine
mă plimb printre senzaţii
cu dorul iubirii împărtăşite
şi simt că mi se cuvine.
Când nu eşti cu mine
ajungi până-n adâncul fiinţei mele
pictându-mi sufletul
în culori pătimaşe.

CAUTĂ
Apleacă-te şi sărută urma visului meu
mă aplec şi sărut urma gândului tău.
Urmează-mă când mâna o întind
n-o lăsa goală, umple-o cu trupul tău.
Te iubesc în miez de viaţă
când cântă fuioarele de dor
lăsând firul existenţei
să se învârtă pe fusul dorinţei


Caută-mă în răsărit
la capătul de sus al fericirii
acolo unde lumina prinde contur
în ochii tăi dornici de mine.
Mă aplec să-ţi ghicesc în palmă
drumul spre răsăritul meu
spre "acolo" din mine care te vrea
adânc şi pătimaş, răscolind carnea
dând drumul izvorului să curgă şuvoi
spre gura ta însetată de sevă.
Mă arcuiesc în gândul către tine
Si te las sa ma culegi
Adunând cu grijă în mine
O parte caldă a sufletului tău
Păstrând-o cu sfiinţenie
Până când va prinde contur.

poveste

POVESTE CU TÂLC
Orice pian este construit cu dragoste de un ilustru constructor de piane, mult mai măiastru decât Cristofori, inventatorul pianului terestru. Constructorul meu de piane este unul divin care şi-a pus în pianul lui toată iubirea şi priceperea acordându-l să cânte muzică ancestrală în urechea celui care-i atinge clapele., însă, nu toate pianele au şansa să încape pe mâna unui pianist iscusit care să le facă să-şi cânte acea muzică. Aşa se face că, odată cu scurgerea timpului clapele înţepenesc, se dezacordează, pianistul nepriceput strică ordinea divină şi pianul tace îndurând cu stoicism mâinile neşlefuite care-l ating. Bătrânul pian se prăfuise uitat în livingul unde fusese aşezat în tinereţea lui, singur printre mobilele şi ele prăfuite şi uitate. Îşi torcea în tăcere melodiile de odinioară păstrate în amintirea clapelor. Un uşor tremor punea stăpânire pe el când şi când şi prindea atunci să zumzăie încetişor creând panică locuitorilor casei care, abia atunci, îşi mai aduceau aminte de el că este încă acolo, lucios şi fin parcă uşor nepotrivit în peisaj. Dar nu se aşeza nimeni pe scaunul gol din faţa lui să-i mângăie clapele, să poată să-şi înceapă armonicele sunete. Aşa trecuseră anii şi el, aproape că-şi uitase partitura, uitase să vibreze, să plângă melodia sublimelor clipe, când scaunul din faţa lui fusese ocupat de un magician care-l făcuse să-şi desăvârşească menirea. De-ar fi putut pleca ar fi plecat de multă vreme dar picioarele lui fine şi zvelte erau ţintuite în podeaua casei. Putea doar să viseze că, într-o zi, în faţa lui, pe scaunul gol, se va opri cineva, se va aşeza şi va şti cu degetele-I vrăjite să-l facă să trăiască iar, să-şi înalţe gemetele clapelor până la zei, să-l ducă în paradisul uitat. Până atunci suspina dezacordat când stăpânul casei mai trecea pe lângă el şi-i atingea câte-o clapă doar în treacăt.