Ganduri-2

Ma zbat zilnic sa-mi ordonez gandurile. Cateodata dau navala si ma sperie. Le scot intotdeauna pe toate si le las sa graviteze in jurul meu. Ma asez turceste intre ele si incerc sa le aranjez intinzand cate-un deget spre ele. Am vazut eu intr-un film SF chestia asta cu impunsul a ceva imaginar! Ma uit cum tresare fiecare gand la atingerea mea, bate gales din gene si coboara privirea ducandu-se acolo unde il trimit. Astea sunt gandurile supuse. Altele bat din gene si ridica din umeri. Sunt ganduri indiferente. Nu le intereseaza unde le trimit sau unde le asez. Indiferenta lor ma inebuneste cateodata dar le tratez si eu la fel si, cred pe undeva ca le afecteaza. Asa sper, cel putin. De-ar fi asa de simplu! Sunt unele care se uita la mine mirate dar nu se misca. De parca ar fi tintuite locului. Trebuie sa le imping cu degetul si sa le arat directia unde sa plece. Sunt gandurile surde. Intr-un timp, nepoata de "mut" fiind invatasem limbajul si ma descurcam cu ele...cat de cat. Acum l-am uitat si ma incurc in semne. Mai sunt din cele pe care trebuie sa le iau de mana si sa le asez eu la locul cuvenit. Sunt gandurile mele oarbe. La prima vedere s-ar zice ca sunt gandurile cele mai comode. Hm! Le duci acolo unde vrei, unde-ti place. Nu e chiar asa. Cele mai multe insa zburda liber in jurul meu ca o herghelie de cai si bat navalnice din copite. Ce le pasa! Sunt gandurile cai. O intreaga herghelie graviteaza in jurul meu. Candva, in tinerete, pe cand erau tineri manji, gandurile mele se jucau odata cu mine in apa Topolnitei. Loc sacru pentru sufletul meu. Apa Topolnitei, apa vrajita, duce spre oras sute de ganduri ratacite. Ale celor care au trecut pe-acolo...poate si pe ale catorva calugari care-si duc existenta izolati la Schit. Acum mai sunt vreo cativa. Prea putini si batrani. Atunci, in adolescenta, mi-am lasat gandurile-cai sa alerge prin apa Topolnitei si-am plecat pribeaga-n lume sa-mi adun farama de existenta croita de Dumnezeu pe masura mea. Ca o haina. Toti o purtam. Traim infasurati in ea. Chiar daca e de marimi si modele diferite, de culori si texturi diferite, e o haina facuta pe masura noastra. N-as putea sa spun care ganduri imi plac mai mult. Probabil fiecare dintre ele au fost, intr-o anumita perioada, favorite. Depinde de starea de spirit avuta in clipa respectiva. Ne plac uneori gandurile supuse, sau cele surde, sau poate cele oarbe...ca sa nu mai vorbesc de cele zburdalnice! Ele sunt cele colorate, cele care dau savoare vietii si care ne ajuta sa mergem spre inainte. Mh! Ma sui pe gandurile-cai si-alerg prin apa Topolnitei in miez de noapte alaturi de hoarda de licurici. Le-am daruit , la ceas de mare taina, iubirii dar imi place sa le starnesc si sa le-alerg prin apa aia vrajita. Renasc cu fiecare gand colorat, gand daruit iubirii. Ganduri.

Ganduri-1

Pribegeam pe strazi pustii. Eu si gandurile mele. Buni tovarasi uneori! Multele mele ganduri. Unele bune altele...nebune, mah! Ganduri. Zambeam mereu celor nastrusnice, ma incruntam celor pe care le alungam cu mana asa cum alungi o ganganie care stii ca-ti poate face rau. Gandurile pot face bine sau pot face foarte mult rau. Maschez intotdeauna cu un zambet toata durerea unor ganduri si nu fac asta din falsitate ci pur si simplu din nevoia de a lasa totul in mine. Se poate sa nu fie bine sau se poate sa fie cea mai buna solutie. Mai bine sa stea cuminti in mine! Treci abatut pe langa oameni. Ei nu vad decat un om adancit in gandurile lui. Toti facem asta! Suntem singuri! Mereu, grabiti si singuri cu miile noastre de ganduri bune sau rele. Cui ii pasa? Are cineva timp sa se opreasca si sa-ti stearga o eventuala lacrima? O mai vede cineva in amalgamul asta de ganduri individuale? Cine mai intinde mana sa adune lacrimi? Le aduni singur in pumn cand nu te vede nimeni, si nu te ascunzi din lasitate. Surazi si treci cu gandurile mai departe. Mereu exista..."mai departe". Trebuie doar sa vrei sa existe. Ganduri. Azi, spre exemplu sunt trista. Nu un motiv anume sau poate da! Tristetea vine din ganduri ca si bucuria. Vezi! Totul se leaga de ganduri! Poate de asta oamenii pot plange sau rade. Ganduri. Am ganduri aromate. Da! Astea vin intotdeauna din iubire! Parca ar avea miros. Omul isi schimba gandurile repede, poate prea repede. Din cauza lor trece de la agonie la extaz sau poate ca asta este viata! O jonglerie care ne face sa trecem de la agonie la extaz cu repeziciunea unui gand! Omenirea lanseaza ganduri in eter de mii de ani. Oare unde s-or aduna toate aceste ganduri? Normal, da, tinand cont de modul nostru de gandire, ele ar trebui sa se adune undeva, intr-o lume a lor. Si ma intreb...Oare cum o arata lumea aia? Sau si noi suntem doar ganduri si lumea noastra este lumea gandurilor noastre? Cred! Nu stiu, gandesc! Inclin insa sa cred ca suntem suma gandurilor noastre si traim in lumea pe care ne-o imaginam cu aceste ganduri. Am observat ca cei pesimisti au parte de lumea lor pesimista si traiesc tern. Cei veseli au o lume mai colorata. Inseamna ca au culoare gandurile, asa cum au si miros! Poate de aceea indragostitii au parte de fericire! Emit ganduri fericite si ele se rasfrang in lumea pe care o alcatuiesc cu ele. Si se intorc la ei incarcate tot cu fericire. Ca un perpetuum mobile. As vrea eu! Ganduri. Ganduri triste, ganduri vesele. Ganduri rosii, ganduri albe, ganduri gri. Ganduri aromate. Ale mele, ale tale, ale noastre. Ne alcatuiesc si ne definesc. Ganduri!

Bucuria si porcii spinosi

Omul e facut sa fie liber si fericit sau macar sa se poata bucura de viata sa. Asa ar fi normal daca nu ne-am reprima bucuria de a trai sau de a fi fericiti. Pentru unii " a fi bucuros" inseamna a reusi sa-si duca anumite planuri la bun sfarsit. Pentru altii inseamna, din pacate, a face rau cuiva, a refula o anumita stare si a o transforma in alta. Pentru altii, putini insa, poate prea putini totusi...inseamna a petrece o zi sau doar cateva ore in compania altor oameni dragi, a discuta pe teme comune, sau a merge la un film bun. Mie-mi place sa citesc o carte interesanta sau...pur si simplu sa ma plimb prin parc. Simplitatea unui rasarit ar trebui sa ne umple sufletul de bucuria simfoniei de culori. Din pacate nu-l mai vedem pentru ca, tot ce este in fiecare zi este obligatoriu si firesc si trece neobservat. Tipic uman as zice. Nu vedem niciodata adevarata fata a ceea ce avem decat atunci cand n-o mai avem. Am transformat bucuria vietii in momente de razbunare. Ne-am transformat in porci spinosi. N-am nimic cu bietele animalute. Ele chiar sunt simpatice! Omul insa...nu este un animalut, cu atat mai putin simpatic. De ce ne asemanam cu porcii spinosi? Ne-am inconjurat de spini si, la cel mai mic gest venit din exterior ne strangem si aruncam cu spinii veninosi. De multe ori facem asta in mod gratuit doar ca, in cate-o zi ne-am trezit prost dispusi si simtim nevoia sa otravim! Ne imbatam cu rautatea ori de cate ori ni se pare ca suntem amenintati, ca si cand ar fi un drog si suntem dependenti. Uneori educatia primita in familie, cu frica de Dumnezeu, ne face sa devenim la maturitate adulti dezarmati in fata vietii. Indivizi inadaptabili, contrariati si pusi in dezacord cu felul in care am fost educati sa ne purtam sau sa simtim si felul in care trebuie sa ne purtam si sa simtim ca sa ne mearga cat de cat bine. Bucuria omului nu ar trebui sa aiba legatura cu ceva material. Cu partea materiala a vietii vreau sa zic. Ea trebuie traita si simtita la nivelul sufletului pentru a reusi sa transformam nuantele de gri in nuante colorate care sa ne produca acea bucurie. Din pacate, omul se transforma in ceva ce difera de felul in care am fost invatati sa-l percepem. Ca fiinta rationala, ca fiinta dotata cu gandire, ca fiinta nascuta din esenta divina. Otrava din varful spinilor se va intoarce intr-o zi, poate ca deja a inceput sa curga in sens invers, ca pastravul contra apei, si sa invenineze interiorul atat de vulnerabil. Dincolo de carcasa tepoasa suntem vulnerabili. Probabil carcasa este rezultatul schimbarilor si a evolutiei sau mai bine zis... involutiei, omenirii. Sa fi fost necesara pentru supravietuire? Suntem animale evoluate, instinctul de conservare este mai accentuat fiind dotati cu inteligenta si-atunci ne-am perfectionat sistemul de aparare camufland sufletul. El este interiorul si este moale. Nu pot condamna. Cei care nu se imbraca sunt expusi intemperiilor si risca sa se imbolnaveasca mai repede decat cei care au haine, nu? Fiind vulnerabili goi suntem expusi ranirilor grave, uneori imposibil de vindecat. Imi permit luxul sa vorbesc doar pentru ca vorbesc din punctul meu de vedere. Asa vad eu omul... un suflet deghizat intr-o armura tepoasa care incearca sa faca fata vicisitudinilor cu care nu era invatat ca exista. Doar pentru ca, familia, scoala, biserica te invata altceva decat iti ofera viata reala. Societatea este altfel croita si-ar trebui modoficata din temelii toata aceasta invatatura pentru a crea un om nou, unul care sa se poata bucura intr-o zi, fara urma de invidie de exemplu, cand trecand prin fata unei vitrine in care este prezenta viata bogata plina de matasuri si bijuterii sa-si poata imagina ca traieste in acel lux, ca se imbraca in matasuri si se impodobeste cu bijuterii. Viata insa, dincolo de neoanele care lumineaza acea vitrina nu este o reusita pentru toti. Pe undeva s-a strecurat o greseala de calcul care oboseste si care face din majoritatea oamenilor porci spinosi gata la cea mai mica tentativa de atingere sa arunce cu spinii otavitori in toti cei care pot fi posibili atacatori. Citeam undeva ca daca "am respecta cele zece porunci ne-am face viata mult mai usoara, ne-am asigura o medie de liniste si de confort sufletesc" Poate am invata sa ne dominam pornirile si sa simtim plenar bucuria de a trai. Respectul fata de om ar trebui sa plece de la om. Cerem, obligam, impunem tuturor vietuitoarele sa ne respecte doar pentru ca suntem fiintele superioare ale planetei dar noi nu ne respectam unul pe celalalt ca fiinte superioare. Si asta pentru ca ne credem mai destept decat cel de langa noi si vrem sa fim respectat ca atare. E un lant al slabiciunilor...asa mi se pare mie din unghiul din care privesc. "Nu ai voie sa distrugi ceva ce n-ai creat" Daca ar fi sa cantarim cantitatea de otrava ce tasneste din noi cu fiecare spin aruncat in decursul intregii vieti, cred ca am putea cu usurinta candida la " genocid" si precis nu ne va condamna nici-un tribunal pentru asta. Doar sufletul nostru moale si vulnerabil s-o faca si bunul Dumnezeu in care, din pacate, putini mai credem ca si in judecata divina. Si unde mai ramane bucuria de a trai, de a vedea explozia de culoare a unui rasarit, de a iubi?

Recordatio!

Azi m-am hotarat sa vorbesc despre lucrurile triste din viata omului. Sunt putin trista si mai mai mult dezamagita de falsitatea lcelor vii asa ca, o sa vorbesc despre cei plecati. In bezna timpului umblam cateodata cu o mica lampita cautand imagini din trecut, oameni pe care i-am iubit sau cu care am avut doar afinitati. Cautam uneori chiar si amintirile neplacute doar pentru a ne aduce aminte de greselile noastre sau ale altora. Zambim sau ne revoltam dar intotdeauna in negura aia exista iertarea ca ceva suprem si binefacator. Cei ce nu iarta sunt inchisi in colivii. Dureros este ca au cheia de la colivie si oricand pot deschide usa si respira dar, prefera sa zaca acolo bolnavi de neiertare. Mereu exista amintiri care dor pentru ca mereu exista oameni pe care i-am iubit si nu-i mai avem prin zilele vietii noastre in stare materiala. Un parinte, un copil, o bunica, un prieten, un iubit. Oameni care, cu existenta lor au schimbat ceva din existenta noastra si ne-au lasat ceva din ei. Mi-au placut intotdeauna cimitirele. Linistea pe care o aduc se aseaza peste agitatia cotidiana si aduca parca purificarea.. Poate fi doar o parere.Sau poate parea morbid sa vorbeste de ele. Mormintele sunt fie triste, fie vesele, ca si oamenii. In fata unora te opresti, zabovesti, citesti. Iti faci o cruce adanca intru odihnirea celui raposat si pleci in drumul tau. Din fata altora pleci grabit ca si cand o energie negativa ar incerca sa te insface. Pe altele... le ignori pur si simplu, pe altele nici nu le vezi. Mai sunt mormintele-monument, le vezi de cand intri pe poarta cimitirului. Nu ma atrag toate. La unele ma opresc si simt durerea dar pe altele le ocolesc. Nu-mi place fastul. Mai ales cand vine vorba de moarte. Cred ca daca ai de dat ceva unui om, indiferent de ce natura, de la respect, iubire la avere, sau obiecte e bine s-i dai cat traieste si se poate bucura si folosi de toate aceste daruri. Cand moare, nu mai conteaza. Suntem suflete si nu putem cara nimic cu noi in afara de sentimente. Materialul ramane pentru carcasa, sufletului ii trebuie cu totul altceva. Am sa va spun o poveste trista. In urma cu ceva ani, ma mutasem de la oras intr-o comuna aproape. Lume de la tara, oameni simpli dintre aceia care-si duceau dimineata vaca la cireada si veneau acasa pentru a lua sapa la spinare si a purcede pe tarla, la munca campului. Oameni care nu aveau decat " amarata aia de pensie de C.A.P ", de cateva sute la vremea aia. Obligati, intr-un fel sa munceasca pentru tot ce puneau pe masa. Spun obligati pentru ca tot ce faceau, faceau din automatism. Asa faceau din tata in fiu! Isi transmiteau "meseria campului" ce pe-un ritual. Pe strada mea erau insa ceva mai emancipati. Adica...aveau bai in casa, cu closete desi, celor mai batrani le venea peste mana sa le foloseasca si tot la cel din fundul curtii mergeau, ceva de genul..." maica, aci mananc si din colo..."! Isi trimisesera copiii pe la scolile de la oras si nu prea-i mai puneau la muncile campului decat rar, toamna cand se adunau prea multe si oasele lor batrane nu mai pridideau cu treaba. Oricum ei isi doreau o viata altfel decat cea agrara! In schimb, traditiile si obiceiurile se pastrau cu sfiintenie. Nuntile, botezurile, inmormantarile se faceau dupa aceleasi ritualuri stravechi, se mosteneau si se respectau si de cei foarte tineri. Biserica este locul de adunare a lumii satului. Un preot bun isi cunoaste foarte bine enoriasii si stie, prin harul sau sa-i adune la slujba de Duminica sau la slujbele de peste an. "Al nostru" era unul cu har si cu aplecare spre cunoasterea omului. Avea si el, ca tot omul, de altfel, metehnele lui pentru care insa nu noua trebuia sa ne dea socoteala ci bunului Dumnezeu la dreapta lui judecata. Parintele Vasile se implica foarte mult in viata comunitatii si multe lucruri bune a savarsit si inca mai savarseste. Sa revin la povestirea mea. Cum spuneam...peste drum de casa mea locuia o familie numeroasa. Multi la un loc, asa cum se poarta in lumea satului. Adica, in aceiasi curte copii isi faceau casa lor dar mancau cu totii la aceiasi masa. Vecinii mei, ai batrani, le zicea lumea " a lui Friscoi" sau..."Titila". N-am stiut niciodata de unde veneau poreclele da...tot neamului lor le ziceau asa. Aveau patru copii. Doi baieti si doua fete. La vremea cand m-am mutat eu erau casatoriti toti, pe la casele lor. Fetele la oras, baietii cu ei in curte. Unul avea casa acolo iar cel mic statea cu ei.Cand se strangeau toti de sarbatori sau onomastici parca era nunta! Povestea mea trista se refera la nora cea mica la alde " Friscoi". Fata de oras, cu oares`care stare. Tata`su mare pe la I.T.C-ul constantean, pe atunci. Nu le avea cu muncile campului " de nici-o culoare" cum zicea soacra-sa, tanti Caterina. Nici nu vroia sa auda de sapa, de animale...si aveau de detoate pe langa casa...oameni gospodari de altfel! Cel mai mult, ei si altor cateva vecine la placea sa stea la poarta si sa sparga seminte. "Sport national" as zice eu in Romania! Pe la 29 de ani a facut un atac cerebral, au salvat-o doctorii atunci dar a mai trait cred ca o luna pana cand a mai facut unul care i-a fost fatal. De 10 ani, de cand se maritase ai ei nu prea o ajutau, material, nu se intelegeau. Cand a murit au imbracat-o in cojoc si caciula de nutrie. La ce i-au folosit? Cat a trait avea un palton oarecare si iarna umbla in capul gol. Conteaza? Te mai incalzeste cu ceva? Nu cred. Nici fastul unei inmormantari si nici un cavou de marmora cu ingerasi si briz-brizuri, coronite si floricele nu te ajuta sa revii printre ai tai! Da-i omului cat traieste. Iubire, bunuri materiale, respect, sa se poata bucura sau sa-si incalzeasca oasele cand e frig! Asta e adevarata pomana! Au trecut ceva ani de cand a murit. Barbatul ei s-a recasatorit dupa , cred ca trei luni de la inmormantare, copilul a crescut, intre timp s-a prapadit si tatal ei. Singura care mai poarta durere si-i aprinde o lumanare la mormant e soacra ei. Da. Caterina duce povara dusului la cimitir cu mersul ei leganat, cu cosnita cu de impartit, cu tamaierul fumegand. Simplu, fara fast, doar lacrimi si aduceri aminte. Aduceri aminte. Unele triste, altele vesele. Umblam din cand in cand cu o lampita prin negura lor cautand oameni pe care i-am iubit sau cu care am avut afinitati.