Legile dinamice ale prosperitatii

Citesc o nouă carte: " Legile dinamice ale prosperităţii" - Catherine Ponder
Nu mă apuc acum să vă povestesc cu lux de amănunte tot ce citesc, nici să fac publicitate cărţii, vreau doar să împărtăşesc din ce aflu. E, într-un fel, o întoarcerea a ceea ce autoarea dă.
Ştiţi care este Legea legilor?
acţiunea şi reacţiunea; a semăna şi a culege; a da şi a primi; a cererii şi a ofertei. Emerson descria asta ca lege a compensaţiei adică ceea ce se aseamănă se atrage.
Autoarea foloseşte alte cuvinte...radiaţie şi atracţie. Tot ceea ce radiezi în exterior prin gîndurile tale, sentimentele, tablourile mentale şi cuvinte, atrag în viaţă acţiunile tale dar, niciodată nu poţi primi ceva fără să dai nimic. Trebuie să iradiezi pentru a atrage. Atragem constant ceea ce emitem, iradiem.
Nu e aşa greu precum pare. Citesc şi mă lămuresc asupra multor întrebări rămase fără răspuns. Acum le primesc. Înseamnă că a venit vremea primirii lor. Eu cred că nimic nu e întâmplător şi că primim ce vrem atâta timp cât avem încredere că Dumnezeu ştie mai bine ca noi ce ne trebuie şi când să ne dea ce ne trebuie. Trebuie să însîmânţezi înainte de a culege
" Când nu dai sau nu te asemeni cu termenii prosperităţii, nu stabileşti un contact cu abundenţa lui Dumnezeu şi nu se crează un făgaş prin care această substanţă bogată, nelimitată a universului să-şi reverse bogăţiile asupra ta"
Majoritatea gândim că nu avem ce da sau că, pur şi simplu ni se cuvine, că suntem făcuţi doar să primim. Greşit. Privim egoist lucrurile, viaţa. Sau privim cu nepăsare existenţe, banale, noi fiind centrul ceilalţi învârtindu-se în jurul nostru şi oferindu-ne. E bine să priceapă toţi că, : " nu poţi obţine ceva fără să dai nimic, dar poţi avea ceea ce este mai bun din orice când dai întreaga măsură pentru binele pe care doreşti să îl primeşti"
" Fiecare dintre noi foloseşte constant legea radiaţiei şi atracţiei, indiferent dacă suntem sau nu conştienţi, dar dacă doreşti să te bucuri de mai mult succes şi prosperitate în viaţă trebuie să pui stăpânire conştient, cu curaj şi fermitate pe gândurile şi sentimentele tale şi să le redirecţionezi spre prosperitate şi succes. E la latitudinea ta să îndrăzneşti să emiţi prin gândurile tale ceea ce doreşti cu adevărat să experimentezi în viaţa ta în loc să te împotmoleşti în căderile sau neplăcerilor experienţelor momentului. Aceste situaţii pot fi schimbate imediat când îţi schimbi şi tu perspectiva asupra lor."
O veche maximă spune că: " suntem acolo unde suntem şi suntem ceea ce suntem datorită gândirii noastre uzuale, de zi de zi" Şi încă ceva...dacă doreşti ceva legea spune că trebuie să scapi de ceea ce nu doreşti pentru a lăsa loc pentru ceea ce doreşti.
E greu? Nu mi se pare.Da. Ştiu. Teoretic totul pare uşor şi lesne de înfăptuit. Ce te faci însă cu realitatea? Ce te faci cu năvala de gânduri nerostite, amestecate care-ţi bombardează mintea? Cum le selectezi? Cum afli ce e bun şi ce e balast ca să poţi elimina. Nu ai certitudine că alegi bine. Cum faci? Nu se învaţă din cărţi decât teoria. A pune în practică nu e ca a face o prăjitură după o reţetă. E mult mai complicat. Acolo ai ingrediente şi cantităţi. Le pui în ordine şi la gramaj, amesteci şi coci la atâtea grade. Mintea omului e complexă, ne complicăm mult existenţa, alegem drumul cel mai anevoie spre un ţel, cel mai ocolitor. Mai citesc...sunt la primul volum...găsesc răspunsuri la unele întrebări...aflu căi spre alte răspunsuri...învăţ totuşi să-mi pun întrebările corect.

Copil

De câte ori vreau să povestesc ceva din trecutul meu încep inevitabil cu copilăria. Reprezintă perioada în care ne formăm ca personalitate, ca viitori adulţi. Perioada când percepem supradimensionat tot ce se petrece în jurul nostru dar avem şi o judecată simplistă privind rezolvarea dilemelor trăite.
Fără a face excepţie, mă întorc la acea perioadă cu deosebită iubire şi încerc să retrăiesc sentimentele de atunci. Ideal ar fi să încercăm să păstrăm sufletele ancorate în copilărie şi să privim sau să abordăm viaţa privită prin judecata copilului, simplă şi mereu surprinzătoare. Punând întrebări uriaşe şi pline de mister, aşa cum este totul atunci, toate începând cu... » de ce ? ». E un sentiment ciudat pe care-l trăieşte un adult în faţa unui « de ce ? » spus de un copil când se simte prins într-o capcană fără ieşire neştiind cum să explice acel « de ce ? » pentru a se face înţeles de micul omuleţ din faţa lui care-l priveşte insistent şi încrezător în omul mare.
Nu ştiu de ce-mi place « figura » adultului încurcat, nesigur pe el, bâjbâind în labirintul de cuvinte căutându-le pe cele care le crede potrivite a fi înţelese de micul inchizitor. Copilul inocent aşteaptă, puţin încruntat. Inevitabil, primului « de ce ? » i se alătură zeci de alţi « de ce ? » până când, adultul încurcat în propriile cuvinte va renunţa. Explicaţia simplistă a « de ce ? »-ului este dată tot de copil. Mă întreb care-i mai deştept ?
Adultul încercând o explicaţie ştiinţifică în cuvinte simple, pe înţelesul omuleţului sau omuleţul găsind explicaţii de necrezut propriilor întrebări.
Şi mereu mi se face dor de acea perioadă fantastică din viaţa mea. De măreţia câmpului de instrucţie al Calafatului. De imensitatea Dunării, de înălţimea formidabilă a dealului devenit derdeluş, de labirintul restaurantului de la Debarcader unde în fiecare sâmbătă seara mergeam să mâncăm mici, alune de pământ şi să bem bere la halbă.
Şi, mai ales, peste toate astea se aşterne chipul mămăicii mele, chip frumos cu voce blajină ce ne adormea, în nopţile de vară cu poveştile spuse afară sub puzderia de stele.
N-am văzut cer mai plin de stele ca cerul Calafatului în nopţile de vară sau poate aşa mi-au rămas mie întipărite în memorie. Totul imens
Poveştile despre perioada copilăriei petrecute la Calafat sunt multe şi nu mă satur să le evoc. Mereu o fac aşa cum mi-au rămas întipărite în mintea mea de copil şi mereu am rămas copilul de atunci.