Pasi colbuiti

M-am decis într-un final, tot oscilând cred că vreo doi ani să mă întorc pe urmele unei copilării de-o vară, desprinse parcă din basme. Începutul. Ştiu că locurile se schimbă, ca şi oamenii, că uneori vrem schimbarea pentru înaintare dar uneori mai vrem ca unele urme să rămână aşa veşnic. Eu vreau ca urmele copilăriei să rămână aşa, păstrate bine în memoria mea vizuală, cum au fost ele percepute atunci, în anii copilăriei mele, cu ochii mei de copil. Cred că este singurul lucru care nu-l vreau schimbat. Mereu mi-a fost teama să merg pe urmele amintirilor de atunci, din teamă că suprapunând imaginea actuală peste cea de atunci, aceea să nu dispară pentru totdeauna din mine şi să rămân goală decât cu sentimentele care mi-au hrănit imaginaţia mea de copil.
Mi-am luat totuşi inima în dinţi şi-am purces la drum spre una din amintirile mele "de basm".
Autobuzul hurducăia pe drumul de ţară. "Rata" cum se numeşte se clătina din toate şuruburile, şi-aş fi jurat că nu vom ajunge întregi la destinaţie. Stăteam pe scaunul din spate şi tot drumul m-am uitat în urma şandramalei aşteptând să văd bucăţi din caroserie sau vreo roată zăcând pe drumul colbuit. Nu era însă decât o dâră imensă de praf ridicat până la cer şi care intra şi în interior prin toate găurile posibile sufocându-ne. Mai era şi căldura, şi multe mirosuri amestecate.
În rată gălăgie. Mă uitam la ei, oameni simpli, mulţi veneau de la piaţă cu paporniţe olteneşti imense, acum goale, mulţumiţi că-şi vânduseră marfa şi-aveau portofelul plin putând să-şi cumpere de la butic cele pe care nu le aveau prin gospodărie.Îi priveam cu câtă vervă povesteau şi nu ştiu de unde-şi trăgeau atâta energie pe-o asemenea căldură dupa o zi istovitoare de stat la tarabă.Eu aproape ma sufocasem de praf, moţăiam şi mă rugam să ajung mai repede, să cobor la aer şi mai ales, să ajung întreagă.La câte-o curbă şandramaua mergătoare începea să scârţâie şi să se încline pe-o rână de credeam că râpele de pe marginea drumului îmi vor fi mormânt. Ei însă, erau nepăsători la trosnituri şi pârâituri, părea că nimic nu-i poate distrage de la discuţiile lor aprinse, filozofice, de la politică, la meciuri, la bârfa satului, la lucrările agricole, şi alte câte nu găseau ei de dezbătut în timp ce rata se clătina ca omul beat. În special politica intra în atenţia lor de ţărani olteni înfocaţi.
- Ma Marine văzuşi mă ce dracu zic ăia de sus, că ne mai dau câţiva bănuţi la pensie.
- Taci mă, doar s-or gândit. Mai e până şi hotărăsc.
- Mă Marine, da...mare firoscos eşti tu mă, cum le ştii tu, ai? Iote eu îmi bat capul şi zău dacă pricep cum devine chestia asta cu politichia. Dacă pentru noi n-au de unde dracu au pentru ei? Hai să te văz io acum Marine pe tine, să vedem, p`asta o mai ştii, că te dai deştept că de...umbli pă la şcolile lor, nu ca noi mă...la coada lu Joiana!
- Ma nea Gicule...pentru ei au de la noi...
- Cum adica mă, sări un altul, mai arţăgos, se vede treaba, îmi zise mie unul de lângă mine. Cică ăsta când avea o nemulţumire "punea de-o grevă", adică îşi punea dorinţele pe-o pancardă şi se plimba în cerc prin faţa Consiliului toata ziulica după cum văzuse el la TV.
- Hi! Hi!, continuă cel de lângă mine, e de râsul satului duduie dragă, acasă mă`sa, face şi ea la fel sătulă de bătaie, "pichetează" şopronul unde doarme nebunul mort de beat după ce-i ia la "omor" pe toţi ai casei, de la mic la mare de fug care încotr-o ca potârnichile. Am aflat că-l chema Mâţu, Mâţu bătăiosu.
- Şi zii aşa, cum devine chestia? Esplica mă că nu mă duce cabina (asta trebuia să fie capul, am dedus eu), adică...cum ia de la mine dacă eu nu-i dau, eu îi cer?
- Păi mă Mâţu lu`tata, plăteşti dările la stat? Plăteşti că eşti cinstit, în felul tău şi ţi-e frică de penalizări, deci...le dai. Vrei nu vrei eşti un ţăran conştiincios aşa că, ei iau de la tine, de la mine, de la tot prostu că legile`s făcute să fie respectate de noi, mă Mâţule, prostimea, nu de ei , că ei au avocaţi mă, care ştiu să-i scape. Asta e!
- Ai dracului dom`le, ăştia e deştepţi foc!
- Păi? Dacă n-ar fi n-ar sta ei acolo şi tu aici, în rata asta prăfuită. Da las mă, că... nici tu nu te omori cu munca deci, eşti tot un fel de parlamentar da...mai sărac!
- Şi? Ai tu vreo treabă cu asta, mă?
- Ba io! Nu sări, pune frână că te răstorni mă Mâţule. Etetee la el ce se burzuluieşte la mine!
Sfada lor mă trezi din toropeală şi mă amuzam, praful continua să facă aerul de nerespirat şi căldura...Tabla ratei frigea de prăjeai ouă pe ea. Într-un final pufăi şi se aşeză, aşa...pe-o rână ca scroafa când stă să fete, aşa auzii pe unul zicând în spatele meu şi uşa se deschise. Automat. Nici prin cap nu-mi trecea că şandramaua asta putea avea şi altceva automat decât motorul.
Aerul de afară năvăli în interior ca roiul de albine pe urs. Coborârăm cu toţii.
Rămăsei singura în colbul drumului neştiind încotr-o s-o apuc. Mai venisem în sat o singura data, atunci, demult, si nu cu rata ci cu o maşină. Intrai în birt, singurul loc deschis unde mai erau locuitori planetari ca şi mine şi întrebai de casa lui Uica Nică, moşu`miu din partea unchiului,naş de botez
.- Ehe...don`şoară, a lui Uica Nică se prăpădiră cre că cu toţii. Nu`ş de mai rămase o nepoată. Urma să plece şi ea pă la oraş. O mai fi p`acilea. Vezi în susul uliţei, a treia sau a patra casă, pe stânga matale cum te duci.Casă făloasă, mândria satului odinioară acu...pustiită şi rânjită la drumeag. Viaţa asta! Da, a cui eşti mata? Dacă nu-i cu supărare?
- Nu-i, de ce să fie, o nepoată mai de departe
.- Auzi, nu te superi că te-ntreb, nu cumva eşti mata, aia de la oraş care se cocoţa în toţi pomii satului?
- Aia nene, aia.
- Ptiu, bată-te să te bată norocul da mare te făcuşi.
- Trec anii nene, trec.
Salutai şi plecai că omul avea chef de taină şi mie nu-mi prea ardea de ea.O luai binişor în susul drumului, după indicaţiile omului. Mergeam alene, stoarsă de vlagă şi de amintiri năvălitoare peste mintea mea.Speriai câteva gâşte. Mă gâgâiră, la stricasem moţăiala pesemne. Mă uitam la boboci. Stăteau ciopor lângă gânsac, tată`su mândru nevoie mare de progeniturile lui. Dintre toate orătăniile de curte, gâştele, cred eu sunt singurele ale căror boboci sunt apăraţi de gâscani.
Mă depăşi o căruţă. Calul abia de-şi târa copitele prin colbul fierbinte iar căruţaşul moţăia şi el în scaun, pesemne beat, ştiind că îl va duce animalul acasă. Cred că şi calul era plictisit de rutina zilnică şi poate şi de stăpânul beat pe care trebuia să-l ducă zilnic acasă dar, dintr-un zel de animal credincios şi deştept o făcea de fiecare dată. Sau poate îi era doar lene şi lehamite să facă altceva.
va urma