CURAJ

CURAJ

Uneori a trăi înseamnă un act de curaj sau,o artă dusă la desăvârşire. Ninsese noaptea.Mă surprinsese ultima zvârcolire a iernii ,aşteptam de acum să vină primăvara şi mă trezisem înconjurată de alb.Totul acum era încremenit sub mantia sidefată în lumina unui soare anemic. Copacii îşi puseseră mănuşi,albe,delicate,se minunau de ele pentru că seva lor începuse să mustească de viaţă şi,nu se aşteptau nici ei la mănuşile astea răzleţe. Hm!Urme.Mici,mici,mici...ici,colo...ici,colo.Proba- bil vre-un urechiat alergase fuga,fuga la vecina în vizită.Un ceai,o cafea!Se grăbise inimosul să nu dea peste careva cu mustăţi şi coadă stufoasă ca să-i scarpine mândreţea de blăniţă! M-am oprit din mers.În urma mea paşii se transformau în găuri lăsate pe covorul alb.Semăna a violare de puritate dar,trebuia să ajung acolo.La locul care îmi fusese descris.Să văd şi eu minunea!Curiozitate umană! Am adulmecat aerul,mă învăţase bătrânul vultur cum să fac.Îţi roteai ochii ca şi când adulmecai aerul. Tot ce se vede sau nu se vede are miros.Viu sau mort,senzaţie,totul are un miros specific,inconfundabil.Pleşuvul ăla le învăţase pe toate! Atunci nu am mirosit nimic special dar am auzit foşnet şi voci.Multe voci, venite de departe.m-am aplecat să le iau urma. Nu mă mai interesa pe unde voi ajunge,mă interesau doar vocile alea firave şi piţigăiate care chicoteau de bucurie. Nu vedeam nimic,totul în jurul meu era alb,neumblat dar,vocile existau,le auzeam din ce în ce mai pregnant în urechile mele semn că,mă apropiam de sursă.Gata.Urechea mea le reperase dar,ochiul nu zărea nimic.Atunci m-am gândit că,s-ar putea să vină de sub stratul de zăpadă.Am început să scormonesc ici,să scormonesc colo! Până le-am găsit.Când am dat la o parte stratul de zăpadă vocile au ţipat.."frig,frig!" M-am speriat şi-am tras zăpada la loc.Ochiul percepea ceva mişcare pe sub ea ca şi când cineva se foia acolo.Am aşteptat răbdătoare şi foarte curioasă să văd ce o să iasă. N-am mai îndrăznit să dau zăpada la o parte. Am aşteptat toată noaptea.O noapte sticloasă.Era cald.Zăpada începea să se topească,se auzea,o vedeam sub razele de lună.Nu-mi era frică.Mă obişnuisem cu vocile care continuau să râdă de sub stratul tot mai subţire de omăt. Dimineaţa când m-am trezit nu mai era multă zăpadă iar,în locul unde scormonisem ceva mic şi alb îşi ridica semeţ capul şi mă privea zâmbind:"Bună dimineaţa,fiică a omului!",mi-a spus cu o voce piţigăiată. Mi-am înclinat capul în faţa minunii şi-am întins un deget să salut pălăria albă...."să nu-mi faci rău!" s-a auzit....-Nu.Nu-ţi fac rău.Vreau doar să te ating,să simt ce te alcătuieşte. A început să râdă..."Fiică a omului,uneori a trăi înseamnă un act de curaj sau o artă dusă la desăvârşire!"