chemari

Am pornit de dimineaţă.Hotărâtă să ajung acolo.Mă chemase prin vise anunţătoare. Habar nu aveam cum să ajung în acel loc dar,mă chema şi eu,trebuia să ajung.Drumul trecea printre mesteceni. Albi,cuminţi,drepţi,înalţi.Mă ameţea verticalitatea lor. călcam apăsat să simt mustul pământului,să aud glasul şoptit al frunzelor pe sub tălpile mele. Mă dureau.Erau parcă vieţi căzute şi era un sacrilegiu ca eu,să calc cu talpa pe ele dar,acesta era rolul lor.Să îngraşă pământul cu sevă.Viaţă pentru viaţă. Am întins mâna şi am lipit-o de un mesteacăn. -Fiică a omului,bine-ai venit în Împărăţia noastră veşnică!-mi-a spus Verticalul Alb şi,m-a minunat glasul lui curat şi bătrânesc. Î-am dat bineţe şi l-am asigurat că nu voi produce stricăciuni locului.Mă simţeam a lor,de parcă îmi ieşeau rădăcini din tălpi şi mă agăţau blând de mustul pământului. -Nu e locul tău aici,mândră fată,locul tău e printre ai tăi! -Da.Este,Verticalule Alb!Tu şti mai bine. Simţeam că mâna mea pătrunde în scoarţa mesteacănului,că pot lua de acolo înţelepciunea bătrânului. -Îţi aparţine,fiică a omului.Te aştepta! Am mulţumit verticalului şi-am pornit mai departe în drumul pe care îl aveam de parcurs,spre locul care mă chemase prin vis. Începuse să se facă noapte.Umbrele înserării se aplecau spre genele mele.Cred că obosisem.M-am ghemuit lângă ultimul mesteacăn întâlnit în cale şi mi-am băgat tălpile sub covorul de frunze-vieţi.Era cald acolo. Am adormit
Drumul printre mesteceni s-a asemănat,într-un fel,cu dispariţia lui Zalmoxis în peştera înţelepciunii de pe muntele Kogaion.Am reuşit să capăt şi eu un pic din înţelepciunea Verticalilor Albi. Îmi fusese deschisă poarta de acces spre inima bătrânului înţelept alb. Dimineaţa m-am trezit liniştită.Reuşisem să aşez în mine taina mersului înainte şi,oarecum,aflasem de ce mă tot chema visul la el prin vis anunţător. Am mulţumit mesteacănului că-mi fusese sprijin şi frunzelor-vieţi că-mi încălziseră tălpile,şi-am purces pe drumul deschis înainte-mi.Drumul drept,fără abateri,fără chemări amăgitoare.Drumul spre alcazarul ornat cu gândurile mele. Drumul s-a oprit la poale de deal.Era o apă acolo,una care curgea năvalnică prin prundiş.Îi auzeam învolburarea plăcută,căra cu ea poveşti şi lacrimi venite mai de sus.Acolo trebuia să ajung.La originea poveştilor şi lacrimilor. Doar o cărare îngustă între apă şi deal.Atât.Pe acolo trebuia să merg. Aveam vârsta maturităţii când am ajuns acolo.Nu mă mai puteam întoarce,drumul din spate dispăruse.Nu era decât cărăruia din faţa mea. Auzeam în gând îndemnul Verticalului Alb:-"Înainte,fiică a omului,ai pornit pe un drum fără întoarcere!Să nu-ţi pară rău!" Nu-mi părea rău. va continua