DE TAINA

-Mămăică,nucul acesta e vrăjit?
-De ce spui asta pui?
-Nu ştiu!Mie mi se pare că vorbeşte cu mine.Nu vorbeşte?
-Ştiu şi eu fată?O vorbi el,pe limba lui „pomească”!
-Ăăă!Poi copacii au şi ei o limbă a lor?
-Păi dacă tu îl auzi vorbind,înseamnă că au,nu?
-Poi dacă eu înţeleg ce zice,înseamnă că,vorbeşte „omeneasca”,nu?
-Io-te că nu mă gîndii la asta!Mă,tu ştii că eşti deşteaptă?
-Ei,lasă şi mata mămăică,nu mă lăuda!
-Etete la ea!Adică’tă’lea de ce să nu te laud,”drac împieliţat”?
-Na că..mă trântişi acu’ de-mi merseră fulgii!
Era unul din dialogurile „stilate” pe care le aveam noi două în după-amiezile,în special ălea de vară când e atâta linişte că s’aude musca bâzâind!
Că,noi două stăteam de taină tare mult şi o întrebam de „detoate”.Ştia a povesti,avea haz şi le zicea cu tâlc şi nu ştiam de unde ştie atâtea că n-avea şcoală de loc şi fusese numai printre străini de pe la doi ani de când rămăsese orfană.Poveştile ei însă,atâtea câte-au fost mi-au rămas în suflet şi azi,încerc să-mi deschid porţile şi să le slobod în lume!Acum sunt destul de „coaptă” şi trecută prin multe că,viaţa,uneori nu se joacă cu noi doar jocuri plăcute,mai joacă şi „leapşa”!
O întrebam mereu de Bătrânul nuc,ăl de acoperea cu coroana lui întreaga bătătură.O minunăţie!Eu îi ziceam „Bătrânul” pen’că era mare şi gros şi pen’că,mă primea în casa lui,aia dintre crengi,cu mare cinste.Cocoţată acolo,la locul meu,mă simţeam ocrotită de el şi adormeam legănată de şoaptele frunzelor cu aromă de iod.Parcă-mi spunea poveşti!
Acolo am aflat eu taine şi semne prevestitoare ale drumului şi sorocului meu pe planeta asta!M-a învăţat să visez Bătrânul meu!
El cu şoaptele şi mămăica cu cuvintele.Destoinici profesori!
-Mămăică..de ce creşte viţa aia în nucul meu?
-Mă fată,mă!Pă ce,ista e nucul tău?
-Poi da!Nu-ţi zisei că vorbeşte cu mine?
-Etete la ea!Şi ce?Dacă vorbeşte cu tine e al tău?
-Poi da!Şi tu eşti a mea!
-Da,da!A ta!Cum nu!Măi „drac împeliţat”,aiştia doi au o poveste a lor pe care,eşti prea mică să o înţelegi.Poate să mai creşti niţel!
-Acu’,nu se poate mămăică?
-Deh!Ce să-ţi zic eu?Nu pricepi tu şi nu mă pricep nici eu să-ţi zic cum devine chestia.Îţi zic doar că,un umăr adevărat este un umăr care-ţi stă alături pe vecie şi,mersul pe-acelaşi drum se face cu sacrificiu şi dăruire şi,cu multă iubire,drac împeliţat,să nu uiţi!Iubirea este cel mai frumos cadou pe care Dumnezeu ni l-a făcut!
Povestea n-am mai aflat-o niciodată.Mămăica s-a prăpădit prea repede.Avea doar 54 de ani când Dumnezeu a chemat-o la el să-i asculte poveştile şi toată viaţa am dus dorul unei „mămăici” plecată prea devreme care, a lăsat un „drac împeliţat”cu ochii în soare şi cu poveşti pe care să şi le spună singură!