Copil

De câte ori vreau să povestesc ceva din trecutul meu încep inevitabil cu copilăria. Reprezintă perioada în care ne formăm ca personalitate, ca viitori adulţi. Perioada când percepem supradimensionat tot ce se petrece în jurul nostru dar avem şi o judecată simplistă privind rezolvarea dilemelor trăite.
Fără a face excepţie, mă întorc la acea perioadă cu deosebită iubire şi încerc să retrăiesc sentimentele de atunci. Ideal ar fi să încercăm să păstrăm sufletele ancorate în copilărie şi să privim sau să abordăm viaţa privită prin judecata copilului, simplă şi mereu surprinzătoare. Punând întrebări uriaşe şi pline de mister, aşa cum este totul atunci, toate începând cu... » de ce ? ». E un sentiment ciudat pe care-l trăieşte un adult în faţa unui « de ce ? » spus de un copil când se simte prins într-o capcană fără ieşire neştiind cum să explice acel « de ce ? » pentru a se face înţeles de micul omuleţ din faţa lui care-l priveşte insistent şi încrezător în omul mare.
Nu ştiu de ce-mi place « figura » adultului încurcat, nesigur pe el, bâjbâind în labirintul de cuvinte căutându-le pe cele care le crede potrivite a fi înţelese de micul inchizitor. Copilul inocent aşteaptă, puţin încruntat. Inevitabil, primului « de ce ? » i se alătură zeci de alţi « de ce ? » până când, adultul încurcat în propriile cuvinte va renunţa. Explicaţia simplistă a « de ce ? »-ului este dată tot de copil. Mă întreb care-i mai deştept ?
Adultul încercând o explicaţie ştiinţifică în cuvinte simple, pe înţelesul omuleţului sau omuleţul găsind explicaţii de necrezut propriilor întrebări.
Şi mereu mi se face dor de acea perioadă fantastică din viaţa mea. De măreţia câmpului de instrucţie al Calafatului. De imensitatea Dunării, de înălţimea formidabilă a dealului devenit derdeluş, de labirintul restaurantului de la Debarcader unde în fiecare sâmbătă seara mergeam să mâncăm mici, alune de pământ şi să bem bere la halbă.
Şi, mai ales, peste toate astea se aşterne chipul mămăicii mele, chip frumos cu voce blajină ce ne adormea, în nopţile de vară cu poveştile spuse afară sub puzderia de stele.
N-am văzut cer mai plin de stele ca cerul Calafatului în nopţile de vară sau poate aşa mi-au rămas mie întipărite în memorie. Totul imens
Poveştile despre perioada copilăriei petrecute la Calafat sunt multe şi nu mă satur să le evoc. Mereu o fac aşa cum mi-au rămas întipărite în mintea mea de copil şi mereu am rămas copilul de atunci.