LUPTA MEA

O nenorocire sau o provocare, poate o încercare nu vine niciodata singura si cred ca Dumnezeu ne da atat cat stie ca putem duce. Cand afli un diagnostic drastic indiferent daca te priveste personal sau pe cei dragi tie, indiferent de gradul de cultura sau cantitatea de informatie pe care o detii, prima reactie este de prabusire a totului din jurul tau. Ai urla ca un coiot in pustiul desertului, desnadejde si neputinta in fata tavalugului care te striveste. Dupa ce trece furia incepi sa selectezi, sa faci planuri de bataie, sa cauti solutii, sa lupti. Cred ca important este sa lupti, importanta este familia care trebuie sa se coalizeze in lupta, sa te impinga inainte, sa-ti dea increderea necesara iesirii la liman. Cand sora mea mi-a zis ca are ceva probleme de sanatate si mi-a si explicat in mare despre ce ar fi inima mea s-a strans de frica. Banuiam, cred ca si ea banuia dar ignora pericolul din aceiasi frica care, pe unii ne indarjeste, pe altii ne aduce la pragul disperarii si ne impinge la gesturi necugetate. Mecanismul de aparare al fiecaruia functioneaza diferit. Frica paralizeaza in mare masura vointa omului, din instinctul de conservare preferi sa nu stii despre ce este vorba ignorand semnalele transmise de corpul aflat in pericol. Venise la mine sa-si faca dantura si sa merg cu ea la un examen ginecologic. Starea de sanatate a tatalui meu s-a agravat si continua sa se agraveze. Intr-un fel, acum dupa ce s-a stins, cred ca el presimtea si a vrut sa fim toti langa el. Nu mai stiu...emit fel de fel de ipoteze, incerc sa ma pun in pielea fiecaruia si sa-mi explic gestul facut. Tot in acelasi timp a inceput si mama sa dea unele semne de deraglare psihica, am crezut initial ca este vorba de Alzamer, dar nu aveam timp de ea, starea tatalui se schimba si nu in bine. L-am internat aproape de coma diabetica. Ca o fiica ascultatoare nu vroiam sa trec de cuvantul lui si sa-l internez fortat. A trebuit s-o fac dar am chemat acasa un medic care sa-l convinga sa mearga la spital. Am intalnit un om exceptional, un diabetolog cu inclinatii spre sufletul uman cred, blanda, frumoasa cu o voce calma si calda, doctorita Memu. A mers cu noi la spital si asa l-am internat. A fost bine, totul s-a indreptat si l-am luat acasa. Facea insulina, am invatat sa umblu cu Lantusul si in fiecare seara ii injectam doza necesara. Ne pregateam sa plecam, eu si sora mea, la Constanta, ea sa-si vada de ale ei, eu sa-mi vad copii, urma sa devin bunica si vroiam sa fiu acolo la nasterea nepotului meu. Ne facusem si bagajele care insa, in urma evenimentelor ce aveau sa vina au ramas asa mai bine de trei saptamani. Inainte de plecare i-am facut mamei o programare la un cabinet psihiatric. Diagnostic clar...DEMENTA. Ne-am speriat, trebuia supravegheata permanent avand tendinta sa plece de acasa indiferent de cum era imbracata. Asa a inceput greul. Suna ingrozitor avand in vedere ca mama fusese toata viata ei obsedata de curatenie si stiind cum avea sa evolueze boala. Cand eram mai preocupati de cum sa facem cu mama pe viitor tata a facut atac vascular si l-am dus imediat la spital. Paralizase, misca doar mana stanga putin dar era constient. Ne-am impartit intre tata, internat care trebuia schimbat si hranit si mama care trebuia supravegheata permanent. De atatea drumuri problema de sanatate a surorii s-a agravat si ne-am dus la controlul pe care il tot amana. Vroiam sa stim exact despre ce este vorba. Pe mine una, incertitudinile ma exaspereaza! In ziua cand m-am dus dupa rezultat, singura, eram pregatita psihic sau, cel putin asa am crezut. Si-am aflat! Nu poti fi pregatit niciodata pentru nimic. Oricat ai crede ca poti face fata situatiei te inseli. Un diagnostic te poate scoate din minti, mai ales cand este vorba despre cancer. Acum, cand va povestesc toate astea incerc sa fiu detasata desi nu poti sa vorbesti detasat cand e vorba de o boala ce ucide mai mult prin nepasarea omului, prin nestiinta, prin clipa tarzie cand isi arata coltii si nu se mai poate face mare lucru. In Romania omul primeste o cantitate imensa de informatie prin TV si presa, informatie inutila in proportie de, fara exagerare...80%. Impovarat cu stiri despre tot felul de prostii si banalitati, certuri si scandaluri mondene, adevaratele informatii, utile omului, sunt ignorate sau prea putin mediatizate, informatii care pot salva vieti. Te lovesti de un zid de tampenii care-ti abat gandurile, parca te prostesc. INFORMATIA este 100% importanta si consider ca mas-media nu-si face pe deplin datoria sau nu indeajuns pentru a atrage atentia asupra unor pericole ce pandesc din umbra si nu-si arata adevarata intentie. CANCER- nu inseamna moarte daca omul ar sti mai multe despre boala si s-ar trage semnale de alarma asupra unor investigatii ce-ar trebui facute gratuit de catre stat si oarecum obligatoriu, cel putin pana ar intra in constiinta omului importanta lor. Cei bolnavi sunt condamnati din start, descurajati tocmai din nestiinta noastra. Cand auzi ca cineva are CANCER spui...Ohhh, saracul...suna a sentiinta. Si-atunci? La ce bun OPERATII, TRATAMENTE, PROCEDURI? De ce sa prelungesti chinul daca rezultatul este acelasi? GRESIT! Va rog...treziti-va oameni buni! Luptati, invinge-ti boala, cei ce o aveti, ceilalti face-ti controale. Sanatatea este un dar de la Dumnezeu ca toate celelalte si nu trebuie sa facem abstractie de ea, nu trebuie sa mergem pe premisa ca..." mie nu mi se poate intampla". Controlati sanatatea. Aveti respect pentru voi, invatati sa va iubiti indeajuns de mult sau foarte mult si ingrijiti si trupul. Cel mai bun medic suntem noi. Invatand sa ne cunoastem trupul putem sti cand ceva numai functioneaza la parametri obisnuiti. Acolo este emis un semnal de alarma de catre trupul aflat in suferinta. NU IGNORATI SEMNALELE LUI! Sa revin la lupta mea, consider ca este lupta mea pentru ca m-am aliat cu sora mea in aceasta lupta si ea a devenit si a mea sau, poate mai mult a mea. Cand am aflat diagnosticul am iesit din cabinet aproape urland de durere, o durere a neputiintei, a disperarii mai mult. Trebuia sa impart timpul si pe mine in trei. Tata- in spital, neputincios, paralizat, doar ochii erau vii>>> mama- acasa ce trebuia supravegheata permanent si sora mea cu care trebuia sa plec urgent la Bucuresti la recomandarea medicului ginecolog. FEMEI...faceti testul Papanicolau! Va rog, este un test simplu, nedureros dar care va tine la curent cu starea de sanatate a aparatului genital. Nu ignorati importanta acestui lucru. Frecventa cancerelor de col uterin este ingrijoratoare si multe femei ajung la operatie destul de tarziu, calea spre vindecare este anevoioasa si dureroasa, cere timp, rabdare, bani. Am spus...CANCERUL este parsiv si lucreaza ascuns. Nu exista la noi in tara o preocupare serioasa pentru informarea omului asupra simptomaticii bolii, asa se ajunge la spital destul de tarziu sau prea tarziu si nici cel mai priceput oncolog, cu toata aparatura nu poate sa mai faca nimic. FIECARE ZI CONTEAZA! mi-a spus doctorita Pahomeanu si mi-a spus sa merg urgent la Institutul Oncologic. Cred ca am avut noroc ca am fost trimise acolo. VA MULTUMESC DOAMNA DOCTOR PAHOMEANU! Am plans pe strada pentru ca acasa nu puteam. Mi-am sunat matusa, singura care ma putea ajuta si pe ajutorul careia puteam conta neconditionat, sora mea fusese infiata de ea pe la cinci ani. Am stabilit sa vina acasa sa putem sa ne impartim. Ea sa stea cu mama, fratele sa mearga la tata si noi sa putem pleca la Bucuresti. Mi-am sters ochii si-am urcat in casa. Am trimis-o la tata. Am plans toata durerea acumulata. Simteam ca tata numai poate fi salvat, renuntase sa lupte. Ma durea ingrozitor. Sunt o optimista si o luptatoare, nu cedez si continui sa sper pana in ultima clipa insa desi, in interior stiu care va fi deznodamantul. Dupa ce m-am mai linistit am intrat pe internet si am inceput sa ma documentez vizavi de diagnostic. Cand a venit acasa sora mea stiam sigur ce urma sa facem, i-am aratat situatia si solutiile de care ne puteam agata. Vestea a primit-o calm. Sub masca clocotea, o simteam, avea sa izbucneasca in stilul ei propriu dar avea incredere in mine si stiu foarte bine sa injectez in oameni doza necesara de optimism. Sa nu va plictisiti de detalii. Ma repet...CANCERUL...nu inseamna moartea!