poveste

POVESTE CU TÂLC
Orice pian este construit cu dragoste de un ilustru constructor de piane, mult mai măiastru decât Cristofori, inventatorul pianului terestru. Constructorul meu de piane este unul divin care şi-a pus în pianul lui toată iubirea şi priceperea acordându-l să cânte muzică ancestrală în urechea celui care-i atinge clapele., însă, nu toate pianele au şansa să încape pe mâna unui pianist iscusit care să le facă să-şi cânte acea muzică. Aşa se face că, odată cu scurgerea timpului clapele înţepenesc, se dezacordează, pianistul nepriceput strică ordinea divină şi pianul tace îndurând cu stoicism mâinile neşlefuite care-l ating. Bătrânul pian se prăfuise uitat în livingul unde fusese aşezat în tinereţea lui, singur printre mobilele şi ele prăfuite şi uitate. Îşi torcea în tăcere melodiile de odinioară păstrate în amintirea clapelor. Un uşor tremor punea stăpânire pe el când şi când şi prindea atunci să zumzăie încetişor creând panică locuitorilor casei care, abia atunci, îşi mai aduceau aminte de el că este încă acolo, lucios şi fin parcă uşor nepotrivit în peisaj. Dar nu se aşeza nimeni pe scaunul gol din faţa lui să-i mângăie clapele, să poată să-şi înceapă armonicele sunete. Aşa trecuseră anii şi el, aproape că-şi uitase partitura, uitase să vibreze, să plângă melodia sublimelor clipe, când scaunul din faţa lui fusese ocupat de un magician care-l făcuse să-şi desăvârşească menirea. De-ar fi putut pleca ar fi plecat de multă vreme dar picioarele lui fine şi zvelte erau ţintuite în podeaua casei. Putea doar să viseze că, într-o zi, în faţa lui, pe scaunul gol, se va opri cineva, se va aşeza şi va şti cu degetele-I vrăjite să-l facă să trăiască iar, să-şi înalţe gemetele clapelor până la zei, să-l ducă în paradisul uitat. Până atunci suspina dezacordat când stăpânul casei mai trecea pe lângă el şi-i atingea câte-o clapă doar în treacăt.